Mark Twain - Așa-zisa răpire a prințului Oleomargarină

repovestită de Philip Stead, ilustrații de Erin Stead 

"Fiecare moment de bucurie ne amintește de un moment de suferință. Și până când găsim un mod de a trăi în pace deplină, trebuie să-i plângem pe cei pe care i-am cunoscut și i-am iubit și i-am predat legilor naturii, care ne conduc pe toți." 

Acestei povești i-a trebuit mai mult de un secol ca să ajungă la noi. Notițele lui Mark Twain au fost descoperite în arhiva universității Berkeley din California - începută inițial la rugămintea fiicelor sale, această poveste cu iz de basm a renăscut din cenușa timpurilor, căci Twain nu i-a oferit niciun final. Grație cuplului Philip și Erin Stead, opera lui Mark Twain a prins viață, dându-le cititorilor din întreaga lume o lecție care nu se învață la școală. 

Așa-zisa răpire a Prințului Oleomargarină este povestea unui băiat sărac, obișnuit cu capcanele vieții. Bunătatea și curajul lui sunt calități pe care destinul, oricât de mult a încercat, nu a putut să i le smulgă. Singura sa prietenă era o găină pe nume Molimă și Foamete, iar când bunicul lui îl obligă să o vândă pentru câțiva bănuți, eroul nostru dă dovadă de un curaj nemaipomenit - o oferă unei bătrâne în schimbul unor semințe magice, având o singură pretenție : prietena lui merită o viață mai bună decât cea pe care a dus-o până acum. După moartea bunicului său, Johnny decide să plece departe de casă, sperând fără încetare că viața îi va oferi ceva mai bun. Surprizele abia acum încep pentru băiatul sărac și lovit de soartă, dar atât de bun la suflet încât ar fi fost capabil să schimbe întregul univers doar cu căldura inimii sale... 

Nu știu ce final și-a imaginat Mark Twain pentru povestea asta și nu vom ști niciodată, căci el a lăsat-o în stare brută, iar Philip Stead a valorificat-o la mai bine de un secol de la moartea autorului. Totuși, în carte există câteva indicii - conversații între Twain și Stead, reale sau imaginare (nu pot să-mi dau seama) care sugerează ce fel de întorsătură ar fi luat povestea sub penița necruțătoare a lui Twain. Aparent, Stead are o viziune mult mai romantică asupra poveștilor, mai plină de imaginație și finaluri fericite, pe când Twain (din ceea ce dezvăluie conversațiile) era mai realist, mai înclinat spre adevăr, oricât de crud ar fi fost el. Povestea lui Johnny seamănă foarte bine cu o versiune a romanului arhi-cunoscut al lui Twain, Prinț și cerșetor, fără ca schimbul de vieți să aibă loc. Johnny e un băiat modest, căruia viața i-a oferit prea puțin din ceea ce merită, pe când prințul este plin de sine, mult prea arogant în comparație cu calitățile sale, mult prea convins că totul i se cuvine fără ca el să miște un deget. Lipsit de respect față de orice ființă, prințul așteaptă mereu să cadă ceva din cer, în timp ce el dă ordine, având impresia că Pământul se învârte (doar) în jurul său. Copie fidelă a tatălui său, nu se dezice - duce mai departe tradiția ipocriziei fără să aibă habar de adevăratul mers la lucrurilor, de respectul cuvenit naturii și ființelor ei, de legile care ne patronează fără ca noi să ne dăm seama. Deznodământul acestui basm e universal - la fel cum Philip Stead și-a prezentat versiunea, fiecare cititor își poate crea un final cu totul și cu totul diferit pentru personaje, lăsându-și imaginația să zburde liberă și nestingherită. 

Eu i-am dat nota maximă pe Goodreads - nu doar pentru poveste și mesajul ei, ci mai ales pentru calitatea ilustrațiilor și a paginilor, pentru atenția și finețea cu care a fost realizată. E o bijuterie de carte pe care aș recomanda-o oricui, indiferent de vârstă. 

Cartea o găsiți aici.