Judecând după prima aparență (titlul), am crezut că e un roman de dragoste care explorează toate trăirile dintre doi oameni, momentele fericite și cele de disperare, lucrurile care îi aduc împreună și cele care îi despart. Însă cartea nu e una romantică, ci mult mai produndă, concentrată pe două subiecte sensibile, de actualitate - bolile psihice și exodul părinților în țări străine (un fenomen alarmant din țara noastră). Ești pus față în față cu toate hibele unei societăți care se vrea modernă și empatică, dar care eșuează la primul semn care iese din tiparele normalității impuse, o societate formată din oameni care trăiesc pe seama aparențelor și judecă mai des decât respiră. Cele două mari teme se leagă firesc, pornind de la dificultatea de trăi cu o boală psihică și stigmatul pe care îl poartă acești oameni până la cauzele dezvoltării acestor boli. Vorbind la modul general, majoritatea oamenilor care suferă de boli psihice au avut parte de experiențe urâte în copilărie sau adolescență, Fie că s-au confruntat cu abuzuri, violență, familii disfuncționale, lipsa iubirii și a atenției, lipsa înțelegerii și a empatiei, toți au suferit enorm, iar în creierul lor s-a produs un declic care i-a schimbat definitiv. Și așa ajungem la subiectul despre care s-a discutat și se discută și astăzi - exodul părinților în țări străine. S-au făcut campanii, s-a vorbit enorm despre efectele negative ale lipsei părinților și experiențele prin care trec acești copii lăsați acasă, ce impact puternic are această lipsă asupra psihicului și dezvoltării lor. Cu toate acestea, rădăcinile sunt mult mai adânci, iar motivele fiecăruia de a pleca nu pot fi contestate neapărat. Însă acești copii rămân în urmă, de cele mai multe ori cu bunicii, trăiesc noi experiențe singuri, neîndrumați, se uită mereu peste umăr cu speranță și învață într-un mod destul de crud ce înseamnă așteptarea. (Revenind din nou asupra titlului, acesta se poate interpreta acum în două contexte - strigătul unui copil care duce dorul părinților plecați sau strigătul plin de speranță al unui/unei iubit / -ă.)
Tema bolilor psihice e din ce în ce mai prezentă în literatură și totuși nu e suficient. Încă ne este greu să vorbim despre ea, să îi privim pe acești oameni cu empatie și blândețe, să încercăm să îi ajutăm. Acești pacienți încă sunt stigmatizați, arătați cu degetul și evitați cât mai mult posibil. Probabil că una dintre cauze e chiar educația deficitară pe care o avem și care se transmite de la generație la generație. Cunoașteți cu toții clasicele întrebări - De ce să mergi la psiholog/ psihiatru? Ești nebun? Încă există aceste prejudecăți, ne lovim de ele în fiecare zi, chiar dacă nivelul de stres și anxietate începe să ne afecteze din ce în ce mai mult. Trec anii și tu nu mai vii e o carte extrem de complexă, cu nenumărate ramificații care descriu fidel societatea în care trăim și defectele sale (noastre). O societate care are nevoie urgentă de un strop de bunătate și un strop de empatie. Cartea o găsiți aici.
0 Comments
Leave a Reply. |