După debutul literar din 2016, Dincolo de ferestre, o colecție de povestiri la limita dintre real și fantastic, Irina revine cu un roman surprinzător despre o adolescentă care se îndrăgostește de profesorul ei de engleză. În spatele acestei iubiri imposibile stă de fapt absența tatălui, absență resimțită profund de adolescenta care locuiește cu mama și cu bunica. Mama ei încearcă cu disperare să-și găsească soțul, iar bunica este supusă permanent interogatoriilor Miliției. În tot acest peisaj sumbru, nevoia Anei de a avea un model masculin în viața ei este îndeplinită de domnul Pintea, profesorul de engleză. În persoana lui, vede mai mult decât un posibil iubit. Vede un tată, un sfătuitor, cineva care să îi stea mereu alături și să înfrunte împreună problemele. Dar un eveniment brutal îi schimbă viața pentru totdeauna, iar aici povestea adolescentină devine una de domeniul fantasticului, odată cu apariția lui Lumen, o ființă misterioasă care o călăuzește prin noapte. 

Cu ajutorul lui Lumen, își poate auzi și analiza gândurile, are curaj să spună lucrurilor pe nume și dezvoltă un simț al dreptății care nu îi dă pace. Ana se maturizează treptat și începe să înțeleagă din ce în ce mai mult despre lume și ce se întâmplă cu adevărat în familia ei, în scara blocului în care locuiește, în țara în care s-a născut. Lumen e de fapt subconștientul ei trezit la viață, care o îndeamnă și o sprijină la fiecare pas, o ajută să crească și să nu se mai lase condusă de teamă. Să învețe să trăiască înainte să fie prea târziu. 

Mi-a plăcut mult romanul Irinei și trebuie să recunosc încă o dată că așteptările mi-au fost înșelate. M-am așteptat la o poveste cu adolescenți, destul de light, destul de ușor de citit și digerat și am dat peste o împletire minunată între real și fantastic, un roman despre viața din anii '80 și rutina comunismului, despre lupta oamenilor pentru un trai mai bun și o viață lipsită de vizitele inopinate. Pe tot parcursul romanului, ne aflăm la limita dintre real și imaginar, iar sfârșitul nu aduce prea multă lumină asupra întâmplărilor, ci mai degrabă adâncește confuzia cititorului. Finalul mi-a amintit de Mincinoșii lui E. Lockhart, un roman cu un deznodământ total neașteptat, care lămurește și produce confuzie în același timp, genul de încheiere care te lovește în moalele capului și te lasă fără suflare. Pe tot parcursul lecturii, scenariul pe care l-am plăsmuit în minte nu avea nimic de-a face cu adevărata poveste a Anei sau cu explicațiile din ultimele pagini. Vocea Anei e practic singura care spune adevărata poveste, iar puterea ei de convingere e imensă, cititorul fiind călăuzit de adolescentă pe tot parcursul lecturii. Nici măcar intervențiile lui Lumen nu sunt atât de credibile, Ana reușind să-și susțină adevărul chiar și în fața evidenței. 

Irina e o autoare de urmărit, evoluția ei fiind vizibilă de la povestirile din cartea de debut la povestea Anei. Fascinația ei pentru partea spirituală se poate întrezări destul de ușor, ceea ce conferă scriiturii ei mai multă autenticitate. 

Cartea o găsiți aici. 

Privind înăuntru seamănă cu o călătorie în adâncurile propriei ființe. O introspecție profundă a ceea ce ești și mai ales, cine ești cu adevărat. Nu în raport cu lumea sau cu ceilalți, cu familia sau cei apropiați ; cine ești tu atunci când nu te vede nimeni, în singurătatea propriului caracter, înconjurat de liniște. Doar tu cu gândurile tale. După ce îndepărtezi toate elementele din exterior, ești capabil să te iubești pe tine? Iubirea de sine e doar un subiect major al cărții - povestea începe cu copilăria autoarei și dramele pe care le-a trăit, atât de dureroase încât i-au șters toate amintirile despre clipele fericite, punând stăpânire cu totul pe mintea ei. Un copil traumatizat nu are cum să devină un adult sănătos din punct de vedere mental ; un adult care să facă alegeri conștiente pentru viața lui. Acest neajuns se tratează cu multă terapie și cu înfruntarea durerii primare, pe care ai ascuns-o atâția ani în străfundul sufletului. Nu e ușor, nu e plăcut, dar e singura cale spre vindecare. Vindecarea însă nu se întâmplă și gata, totul s-a șters și totul e roz, vindecarea necesită muncă permanentă și conștiință trează în fiecare clipă. 

So many years of education, yet nobody taught us how to love ourselves and why it's so important. 

Cartea pornește de la ideea că ceea ce trăim în copilărie are efecte majore asupra întregii nostre vieți. Programele care ne-au fost implementate de când eram mici (legate de igienă, sexualitate, curățenie, mâncare, familie și altele) le purtăm cu noi și în viața de adult, iar dacă nu le conștientizăm la timp, le transmitem mai departe și copiilor noștri. Nu pentru că ne-am dori lucrul ăsta, ci pentru că toate alegerile noastre își au rădăcinile în subconștient. În prezent, suntem o generație care începe să se trezească și să-și dea seama că multe lucruri cu care am crescut nu sunt deloc în regulă. Cei care vin după noi cu siguranță vor repara mult mai multe și nu vor avea atâtea traume de vindecat. Generațiile actuale de părinți încep să studieze mai mult cum trebuie să se comporte cu propriul copil, cum funcționează creierul unui copil și de ce anumite comportamente sunt repetate obsesiv de către cel mic. Înainte, copiii nu erau văzuți, auziți sau luați în seamă. Erau invizibili. Majoritatea erau crescuți de frații mai mari, incapabili să scoată o vorbă dacă aveau nevoie de ceva și deveneau astfel adulți cu grave probleme de comportament, sexuale și de natură mentală. Așa cum spune și Petronela, cheia spre vindecare e în primul rând iertarea. Iertarea dedicată propriilor părinți, care poate nu au știut mai mult, nu au cercetat și nu au înțeles, căci vremurile nu le permiteau aceste lucruri absolut normale și mai aveau și propriul bagaj emoțional de cărat pe umeri. ​Următorul pas e întoarcerea la copilul interior, cel pe care îl purtăm în noi toată viața, cel de care trebuie să avem grijă și să-l iubim înainte de a ne iubi proprii copii. Copilul ăsta are nevoie de atenția pe care poate nu a primit-o niciodată, de căldura și blândețea pe care poate nu le cunoaște și de îmbrățișarea dragostei. Are nevoie să se vindece. 

Viața de adult poartă amprenta copilăriei mai mult decât ne-am putea imagina. Toate alegerile pe care le facem, toți oamenii pe care îi acceptăm în viața noastră și mai ales tiparul în care se încadrează acești oameni își au rădăcinile în mica copilărie. Tot ceea ce ni se întâmplă ni se întâmplă cu voia noastră - nu suntem responsabili pentru acțiunile celorlalți, ci pentru că i-am lăsat să ne facă anumite lucruri ; am dat acces liber tuturor experiențelor care ne-au marcat în vreun fel. Adevărurile astea spuse cu voce tare probabil vor aduna mulți sceptici, mulți atoateștiutori care vor spune că nu e chiar așa, însă eu personal am rezonat cu 90% din ceea ce scrie în carte.  Trebuie să ne iubim mai mult. Să renunțăm la ideea de egoism și să ne prețuim, ca să îi putem prețui și pe cei din jurul nostru. Trebuie să vorbim mai mult despre traume, depresie, sexualitate și alte subiecte care măresc instant globii oculari ai multora. Ne trebuie mai mult curaj. Mai multă ambiție. Mai multe experiențe outside the box. ​

O consider un must-read pentru că puțini autori au curajul de a scrie așa cum scrie Petronela, de a se arăta cititorilor atât de firesc, de a povesti cu atâta naturalețe despre toate greutățile și traumele acestei vieți și cum acestea nu vor defini niciodată ceea ce ești ca om. Cartea o găsiți aici.