Rădăcinile răului. (Camelia Cavadia - Măștile fricii)

​Copilăria e o perioadă încărcată de magie și totodată, cea care ne stabilește traseul întregii vieți. Un copil știe să viseze, să iubească fără limite, să ierte. Până când îi sunt luate toate astea. Până când răul prinde rădăcini în sufletele nevinovate și devine imposibil de smuls. Măștile fricii este o istorie a copilăriei traumatizante, a unor oameni care nu mai știu ce înseamnă normalul și îl caută cu disperare toată viața ; un ansamblu de chipuri pe care le schimbăm cât mai des ca nu cumva să ne arătăm adevărata față și totodată, vulnerabilitatea. 

Măștile fricii e o carte greu de citit și greu de asimilat. E povestea a trei frați, abuzați fizic de către tatăl lor, neapărați de nimeni, neînțeleși, cu frica mereu cuibărită în suflet, care, ajunși la maturitate, caută normalitatea de care nu au avut parte niciodată. Pe prima pagină, mărturia Emei (Cea mai fericită zi din viața mea a fost cea în care a murit tatăl meu) avertizează că nu vom citi o poveste cu zâne și final fericit. Ceea ce a urmat e greu de reprodus și acceptat ; oricât de mult mi-aș fi dorit să fie ficțiune, e doar o realitate înspăimântătoare a mii de copii. Traumele din copilărie trasează parcursul întregii vieți, a unei existențe tulburate, condusă de frica unui animal hăituit. Ema caută explicații pentru copilăria lor, vrând să găsească un motiv real pentru care mama lor nu a sărit niciodată să-i apere, să-i protejeze. Când crede că a găsit normalitatea și fericirea, viața îi dă din nou o lovitură, destinul ei fiind să se transforme într-o miniatură a omului pe care l-a urât din tot sufletul. Nici frații ei nu se vindecă, răul fiind o marcă proprie a familiei lor.

Această realitate dură pe care o citim în ziare și o vedem la televizor este, din păcate, adânc înrădăcinată în conștiința noastră de generații întregi (nu o să zic a românilor, pentru că sunt și străini care își bat copiii ; dar, să fim sinceri până la capăt). Ați auzit cu toții vorbele Eu te-am făcut, eu te omor , Nu există educație/performanță fără bătaie. Da, suntem în 2016, da, am evoluat mult (se presupune) și totuși suntem tentați să mai credem în aceste atrocități de cuvinte. Probabil că bunicii noștri nu știau altfel. Erau vremuri în care trebuia să pleci capul, să faci ce fac și ceilalți, să nu ieși cumva în evidență cu ceva diferit. Era mai simplu să îi dai o palmă decât să stai să îi explici, să empatizezi cu el și să îl asculți. Era cumva în natura de părinte să îl mai plesnești peste fund când face câte o boacănă. Dar generația noastră a primit o altă educație. Noi am luat aceste vorbe și le-am întors pe toate părțile, dar nu am găsit nimic bun în ele. Am evaluat toate metodele de parenting pe care le știam de la ai noștri și am decis că se poate mai bine. Nu ne-am condamnat părinții, ne-am educat mai mult, ne-am informat mai aprig și am ajuns să ne tratăm copilul ca de la egal la egal. Și totuși, violența e o realitate românească. Și mondială. E prezentă în familii, mai apoi în școli și în jurul nostru. Când ai în față un om violent, nu ajungi să gândești mai departe de faptele pe care le-a comis. Dar trecutul lui e o carte cu miză mare, pe care a pariat totul și a pierdut. 

Cred și am crezut mereu că dragostea e singura soluție. În relațiile cu ceilalți, dar mai ales în cea cu copilul tău. Toate lucrurile pe care i le oferi sunt inutile dacă nu îi oferi dragostea ta. Nu e ușor. În fața oamenilor pe care îi iubim până la capăt, suntem vulnerabili, dezbrăcați de toate măștile și secretele. 

Camelia e o adevărată maestră a cuvintelor, scriitura ei având darul de a te captiva cu totul. Așa s-a întâmplat și când citeam Vina, doar că acolo lucrurile au fost oarecum mai romantice; personajul își distruge singur viața, demonstrând că, uneori, povara fericirii e prea mare și de nesuportat. Măștile fricii reprezintă maturizarea Cameliei ca scriitoare, aplecarea ei spre subiecte delicate și greu de pus în cuvinte. Nu știu dacă e neapărat o carte de parenting, cu siguranță avem de învățat din ea. Nu mă gândesc că cei care folosesc violența în relația cu copilul o s-o citească, pentru că totul pornește de la educație (lor evident le lipsește), dar cu siguranță e o lecție de viață pentru părinții care își pun mii de întrebări despre acțiunile lor.
Pentru noi, cei care cultivăm cu dragoste cea mai importantă relație din viață, va fi o reconfirmare a faptului că dragostea schimbă și vindecă. Pentru cei care se regăsesc în personajul tatălui violent, va fi poate regret, schimbare sau nepăsare. Pentru toți părinții din lumea asta, Măștile fricii ar trebui să fie un strigăt de luptă împotriva violenței și a celor care o practică. E de datoria noastră să promovăm toleranța și să le lăsăm o lume mai pașnică, mai înclinată spre frumos. 

---