Nu o cunosc personal pe Ioana, dar vreau să încep prin a-i mulțumi pentru că mi-a dăruit cartea ei. Am citit-o pe nerăsuflate și mi-am căutat cuvintele încă de atunci. E o carte scurtă și intensă despre dragoste, durere și poveștile născute din ele.
0 Comments
O carte scurtă, cu un mesaj puternic, pe care am citit-o pe nerăsuflate și pe care am terminat-o cu lacrimi în ochi. De ce? Pentru că Emigration Blues e povestea unei dorințe aproape patologice a noastră, a românilor, de a pleca peste hotare, de a munci pentru mai mulți bani, mai multe vise împlinite, neștiind că acest "dincolo" ne poate zdruncina însăși esența a ceea ce suntem și a ceea ce simțim.
Lina nu încetează să mă surprindă. Dacă în prima ei carte, Oameni,îngeri și demoni , am fost transportată într-o lume fantastică ,populată de ființe care mai de care mai uimitoare, în noul roman am fost surprinsă de ecourile puternice din spatele cuvintelor scrise de ea. Cuvinte care vorbesc simplu despre dragoste, despre senzații și trăiri, despre zbuciumul sufletului și lacrimile din miez de noapte vărsate la vârsta primei dezamăgiri. Intriga acestei cărți se regăsește într-o întrebare care schimbă destine și transformă oameni aflați la început de drum : e oare prima dragoste cea potrivită?
Sentimentul pe care-l am când termin o carte excelentă e unul de gol în stomac. Am nevoie de câteva zile ca să îmi revin, să procesez, să recitesc niște pasaje, nici vorbă să mă gândesc la următoarea carte. Asta simt acum. Stresul dintre orgasme e o carte greu de pus într-o singură categorie, pentru că te pune pe gânduri, te întreabă o mulțime de lucruri despre viață, viitor și alți demoni, dar nu îți dă prea multe răspunsuri. Te provoacă la un test de rezistență și de sinceritate. Nu știi cât vei rezista, dar ți-ai dori să ajungi la linia de sosire.
Fiecare om are o poveste. În spatele măștilor care ni se înfățișează, se ascund secrete, sentimente și clipe care schimbă vieți. Nimic nu e ceea ce pare la prima vedere. Toți avem îngeri păzitori și demoni însetați. Suntem uniți de un fir invizibil, alimentat de două miraje. Mirajul banilor și mirajul dragostei. Până la urmă, unul dintre ele ne distruge viața.
Iulian Tănase e un scriitor deosebit și extrem de interesant. Nu am mai întâlnit pe nimeni care să se întrebe în câte feluri se poate tăcea, cum a făcut-o el în Teoria tăcerii sau să strângă într-o carte toate curiozitățile emise de copiii lui în fiecare zi. Dar uite că inovația nu e deloc rea în cazul de față, căci au ieșit două cărți foarte bune, care la finalul lor ne pun pe gânduri și nu ne lasă liberi așa ușor. Ne mai țin puțin în mrejele lor fine, stârnindu-ne mintea și simțurile.
Motivele internării : comă, frustrări acumulate, depresie, abuz de substanțe interzise, familie destrămată, anturaj nepotrivit. Luisa nu mai vede sensul în nimic, toate i se par încețoșate și fără viață la fel ca sufletul ei.
Antecedente personale patologice : Luisa își caută dragostea cu disperare, dorind să compenseze lipsa dragostei părinților. Povești care de care mai ciudate, care îi fac doar rău, adâncindu-i depresia. În toată această căutare nebună, Sorin e singurul om pe care îl iubește până la capăt, despărțirea de el fiind o lovitură pe care o încasează mult prea adânc. Sorin e omul potrivit, doar că Luisa nu știe asta. Nu se lasă îndrumată, nu se lasă iubită, nu știe cum, dar nici nu vrea să învețe. Eforturile lor de a fi împreună se concretizează după divorțul lui Sorin de soția lui, dar fericirea are un termen scurt de garanție. Totul se năruie , ca un castel din cărți de joc, iar Luisa se pierde încetul cu încetul în relații nepotrivite și substanțe interzise. Nimic nu mai e cum ar trebui să fie, mâncarea nu mai are gust, aerul nu e respirabil, viața nu-și mai are rostul.
"Lumea e finită. E un cerc. Noi ne repetăm greșelile și iubirile, ne întoarcem la mama, la prima dragoste, la primul sărut, la primul regret. Lumea nu mai e în expansiune. Am stricat-o noi, cu limitarea noastră."
Pe când o să cadă primele frunze, o să avem parte de niște surprize plăcute de la editura Herg Benet, cărți numai bune de citit și savurat lângă o ciocolată caldă. Am descoperit această minune de editură prin intermediul faimoasei cărți a lui Teleșpan, Cimitirul, pe care ar fi bine s-o citiți. Au urmat Păpușile Cristinei, amanții Corinei , pierduți prin Camere de hotel și am fost cucerită pe deplin. Vă recomand cărțile din tot sufletul, sunt diferite de ceea ce am citit până acum. Ca și cum ai fi la munte și ai inspira un aer curat, nepoluat, iar în jurul tău ar fi o liniște deplină. Fără mașini, fără stres, fără țărani care urlă din orice.
V-ați întrebat vreodată cum arătăm noi, oamenii, pentru alte creaturi de pe pământ? Cum ne-ar putea percepe un extraterestru sau o ființă supranaturală, după ce ar intra în contact cu noi?
Eu nu mi-am pus niciodată întrebarea asta și rău am făcut. Dar am ajuns să vizualizez niște posibile răspunsuri, citind cartea Linei, care nu mi-a deschis doar ochii, ci și porțile minții. Am observat că de multe ori, pentru a ne proteja, ne stabilim niște limite. Foarte bine precise, pe care nu vrem să le încălcăm niciodată, oricâte forțe s-ar pune împotriva noastră. "Atât trebuie/vreau să fac" , "Nu cred în așa ceva" , "Nu aș face niciodată lucrul ăsta" etc. Mai există o multitudine de exemple, depinde de fiecare. Ei bine, dacă un om învață ceva în viața asta e faptul că niciodată nu ar trebui să spună niciodată. Sunt atâtea situații în care ne-am putea trezi fără să vrem, fără să știm cum să reacționăm, atâtea situații din care învățăm lucruri noi și folositoare. Totul e să ne deschidem mintea. Nu știu dacă sunteți conștienți că ne folosim doar 10% din creier. Asta nu e o statistică, e un fapt cât se poate de real. Suntem capabili de atât de multe, creierul nostru rămâne, chiar și azi, cea mai performantă mașinărie, care nu își dă în vileag secretele.... |