Iulian Tănase e un scriitor deosebit și extrem de interesant. Nu am mai întâlnit pe nimeni care să se întrebe în câte feluri se poate tăcea, cum a făcut-o el în Teoria tăcerii sau să strângă într-o carte toate curiozitățile emise de copiii lui în fiecare zi. Dar uite că inovația nu e deloc rea în cazul de față, căci au ieșit două cărți foarte bune, care la finalul lor ne pun pe gânduri și nu ne lasă liberi așa ușor. Ne mai țin puțin în mrejele lor fine, stârnindu-ne mintea și simțurile.
Despre Teoria tăcerii nu v-am vorbit încă, dar am simțit-o ca pe o carte extrem de profundă, care m-a îndemnat (paradoxal sau nu) să tac. Și la un moment dat, când mă voi simți pregătită s-o înțeleg mai bine, o voi reciti. Concluzia la care am ajuns după o primă lectură e că vorbim prea mult, chiar dacă nu avem nimic interesant de spus. Vorbim ca să nu tăcem. Vorbim ca să umplem golurile. Vorbim ca să nu fie nevoie să ne confruntăm cu temerile noastre. Vorbitul ăsta (de multe ori, absurd și fără rost) este încurajat de toate mijloacele moderne de tehnologie pe care le avem la dispoziție, de opțiunile alea cu mii de minute pe care trebuie să le termini până la sfârșitul lunii că altfel le pierzi. Și ar fi păcat să se piardă așa. Poate ar fi bine să mai și tăcem din când în când, să ne folosim și limbajul trupului, să învățăm să exprimăm altfel lucrurile sau sentimentele pe care vorbitul le diminuează, în nici un caz nu le dă vreo semnificație aparte.
"In one kiss, you'll know all I haven't said." (Pablo Neruda) Experimentul MAMATATA e diferită. E despre dragostea aceea fără margini pe care nu avem cum să ne-o imaginăm, pentru că nu credem în existența ei. Dar când devenim părinți, ne copleșește dintr-o dată, cu o forță demnă de un uragan și realizăm că lumea s-a răsturnat cu susul în jos. Dar nu e nici o tragedie în asta, dimpotrivă, parcă nu mai putem trăi ca înainte. Parcă niciodată nu am trăit altfel. Lumea asta haotică și plină de fericire ni se potrivește perfect. E o diferență enormă între cum te vezi tu ca părinte și cum ești într-adevăr. Ți se pare că tot ceea ce faci e greșit și că ființa asta total dependentă de tine, te va blama când va mai crește pentru tot ce ai făcut. E un sentiment perfect normal pentru o mamă sau un tată. Până când ne convingem că nu s-a întâmplat nici o catastrofă în urma acțiunilor noastre, trăim mereu cu frica în suflet, dar totodată cu speranța că totul se aranjează așa cum trebuie. Copilul nu e chiar așa neajutorat precum credem, are deja propria personalitate, chiar dacă nu se știe exprima decât prin plâns și orice am face, el va alege să meargă tot pe drumul lui. E datoria noastră să fim acolo, să-l încurajăm, să-l sprijinim necondiționat și să ne spunem că am făcut tot ce ne-a stat în puteri. (P.S. Dependența noastră de ei s-ar putea să fie mai acută decât a lor de noi.) Copiii sunt o sursă inepuizabilă de energie, întrebări și mister. E nevoie de un efort imens ca să călăuzești o ființă în lumea care îi pare plină de necunoscute, trebuie să ai toate răspunsurile și să te informezi în fiecare zi, ca să nu te prindă cu garda jos. Nu e nici o rușine să spui că nu știi să îi răspunzi la o întrebare, dar ai face bine să cauți cât mai repede o soluție. Să citești mai mult și să fii pregătit. Un copil trebuie stimulat prin jocuri, prin cărți, prin dragoste. Prin propriul exemplu. Copiii imită tot ce văd în jurul lor, în special gesturile și vorbele părinților, dar își dau seama foarte repede când faci ceva greșit, trișezi sau spui un cuvânt urât. Mintea lor e mereu un motiv de surprindere și încântare. Parenting-ul nu e ușor, dar satisfacțiile sunt nesperate. Nu se măsoară în căruțe de bani, ci în îmbrățișări, "te iubesc-uri" și tandrețe nesfârșită. În tot ceea ce ți-ai dorit vreodată și încă ceva pe deasupra. În tot ceea ce ai nevoie în fiecare zi. În chipuri perfecte fără de care nu-ți mai poți imagina nici o zi, nici o clipă.
Teoria tăcerii by Iulian Tănase
My rating: 4 of 5 stars E important să știi când și cum să vorbești, dar și când și cum să TACI. View all my reviews
0 Comments
Leave a Reply. |