Raluca Feher - Să nu râzi :((

"Este o carte pe care-am eliminat-o ca pe-o piatră la rinichi. Și tot nu mă simt bine." , spune autoarea despre acest roman-confesiune al unei relații catastrofale mamă-fiică. Așa cum am fost avertizată din titlu, nu am râs deloc. Nici n-aveam motive - narațiunea curge ca o apă învolburată, plină de sentimente acumulate de-a lungul anilor, frici, anxietăți și dureri, momente de cumpănă și momente măcar puțin fericite. O confesiune ca o cascadă, care te prinde în mreje, te sufocă și într-un final te eliberează suficient cât să tragi o gură de aer. O relație defectuoasă încă din copilărie, care se alimentează pe parcursul anilor cu frustrări și vorbe urâte, cu învinuiri și nenumărate trimiteri la sacrificiile făcute ; o relație ca un vulcan, care se termină cu o sinucidere și multe regrete. 

Raluca Feher e tăios de sinceră, bulversantă și totuși optimistă în ciuda concluziei spre care ne conduce acest roman - suntem toți duși cu capul, într-un fel sau altul. Nevoiți să ne adaptăm nebuniei altora, iar pe urmă să o dezvoltăm pe a noastră. Să jonglăm cu nebuniile tuturor în fiecare zi și să ne prefacem în tot acest timp că suntem normali sau cel puțin că nu ne-am pierdut de tot în peisaj. 

Să nu râzi :(( e povestea unei relații abuzive mamă-fiică ; o mamă dominatoare în toate aspectele vieții copilului său, care s-a sacrificat o viață întreagă pentru cei cărora le-a dat viață, așteptând din partea lor același grad de devotament sau poate chiar mai mult, care s-a descurcat singură toată viața, căci bărbații sunt inutili și care vrea să controleze tot ceea ce se întâmplă în jurul ei. O femeie care s-a pus mereu pe primul plan în pofida propriei fiice, repetându-i acesteia neîncetat aceleași clișee și prejudecăți cu care a fost crescută și ea, inoculându-i de mică ura față de sexul masculin și predispoziția la așa-zisul sacrificiu ​pe care trebuie să-l faci pentru urmașii tăi. Mereu nemulțumită de realizările propriilor copii, se întreabă mereu de ce nu i-au moștenit ambiția de a deveni cineva, deși ambiția ei se măsoară doar prin vorbe urâte și judecăți emise spontan. A încercat toată viața ei să îi îndrume pe toți, însă niciunul nu a luat-o în seamă - toată înțelepciunea ei s-a dus pe apa sâmbetei, evident. Își dorește ca propriii copii să realizeze ceea ce ea n-a putut și chiar mai mult, chiar dacă ei își doresc lucruri total diferite. Până la urmă, cum ar putea ei să știe ce-și doresc? E mama lor, ea știe cel mai bine ce fel de viață ar trebui să trăiască. 

Pornind de la această mamă, pentru care nimic nu e suficient de bun sau de bine făcut, relația mamă-fiică se dezvoltă de la bun început pe premise total greșite. Avem pe de o parte personajul părintelui manipulator, capabil să-și calce în picioare propriul copil pentru a obține ceea ce dorește și a arăta bine în ochii lumii. Iar de cealaltă parte, se află copilul care crește într-o tensiune continuă, incapabil să înțeleagă de ce niciodată nu procedează corect, de ce nu poate să fie iubit necondiționat, de ce toate lucrurile din viața lui trebuie să se petreacă forțat. Un copil trist, devenit apoi un semi-adult plin de ranchiună și frici, incapabil să se descurce în jungla numită viață, incapabil să creadă că există oameni care nu vor să-l rănească, oameni demni de încredere și respect. 

Această carte te pune pe gânduri, căci recunoști în ea un tipar des întâlnit în viața de zi cu zi, din ce în ce mai des întâlnit într-un secol obsedat de viteză și control. Cred că a fi părinte nu e o normă socială la care trebuie să se supună oricine, ci mai degrabă o chemare, o dorință adâncă de a iubi pe cineva necondiționat, de a-l îndruma prin viață la fiecare pas, lăsându-i în același timp libertatea de a-și făuri singur destinul. E cel mai frumos și cel mai greu lucru din lume. E o relație în care orgoliile personale și visele neîmplinite nu au ce căuta. 

Cartea o găsiți aici.