Paul Kalanithi - Cu ultima suflare

Un etern îndrăgostit de literatură, devenit mai târziu un neurochirurg dedicat pacienților săi. Un om în căutarea sensului vieții, dar și al morții - prima dată în cărțile pe care le citea, peste ani ajungând aproape să se joace cu ele pentru a-i salva pe oamenii care i-au oferit toată încrederea. Un filozof îmbrăcat în costum chirurgical. Un om pasionat de știință și de misterele creierului - Dumnezeu a lucrat prin mâinile lui deoarece el vedea neurochirurgia ca pe o pasiune, căci după cum declara "dacă aș considera-o slujbă, ar fi una dintre cele mai nasoale din lume." Trecerea bruscă de la statutul de medic la cel de pacient îl ambiționează și mai mult, învățând în timpul care i-a mai rămas să-și protejeze sinele și demnitatea. 

Cartea lui Paul Kalanithi este un omagiu adus vieții, dar și morții - în special, a iminenței morții care schimbă total viața celui care nu se vrea plecat prea devreme, fiindcă simte că mai are multe de dăruit. 

"Perfect sănătos pornit-am"

Medicina a însemnat , în primul rând, absență pentru tânărul Paul, pasionat de literatură și scris. Absența unui tată care pleca prea devreme dimineața și se întorcea mult peste ora de culcare a copiilor săi. Odată cu trecerea anilor, dorința lui de a descoperi sensul vieții nu mai găsește răspunsuri în cărțile de filozofie sau literatură. Medicina pare singura cale de a descoperi substanța vieții, dar și complexitatea unui om. După cum el însuși declara, pacienții vin la medic în momentele de maximă vulnerabilitate, sfâșiați între dorința de a se vindeca și cea de renunțare la viața cu care au fost obișnuiți. În ciuda lungilor ani de studiu și muncă migăloasă, a nopților viitoare petrecute la paturile pacienților, a lipsei totale de timp liber, Paul alege neurochirurgia. Va fi un drum deosebit, plin de hopuri, care aproape îi distruge căsnicia - însă nimic nu poate fi mai presus decât satisfacția de a-i ajuta pe ceilalți. 

Ce nu mi-a plăcut în prima parte (în care vorbește despre anii petrecuți ca student, rezident, apoi specialist) este idealizarea acestei meserii. Nu se pomenește nimic despre remunerația unui neurochirurg, despre senzațiile de sfârșeală după operații sau momentele în care totul pare în zadar - empatizarea cu pacienții pare singurul scop al tânărului medic. Mi s-a părut cumva asemănător cu un episod din Grey's Anatomy, unde medicina e perfectă, aparatele stau la dispoziția ta tot timpul, iar în caz de o urgență chirurgicală totul o să se rezolve cu bine. Bineînțeles că vorbim despre America, despre nenumăratele șanse pe care le au cei care urmează acest drum - în niciun caz un medic din România nu se va regăsi în dezvăluirile lui Kalanithi. Cumva, mă așteptam să văd o perspectivă puțin mai realistă - deși e țara tuturor posibilităților, sunt convisă că există și piedici, situații conflictuale și momente de maximă tensiune. Se pune foarte mare accent pe această reușită în carieră, care nu pare deloc imposibilă (ceea ce nu e valabil și pe la noi) dacă ești serios, muncești și poate ești văzut de cine trebuie. Recompensa asta pe care o întrevăd la sfârșitul atâtor ani de muncă mi s-a părut cumva deja acolo, așteptând în umbră, o realitate foarte puțin îndepărtată - o slujbă de vis, de 10 ori mai mulți bani, o catedră faimoasă, o mașină nouă etc. Dar am apreciat extrem de mult empatia lui și importanța pe care o dădea relației cu pacientul (cam ceea ce îmi place și în Grey's Anatomy, pe lângă poveștile savuroase de dragoste). 

"Să nu încetezi decât în moarte"

Odată cu aflarea crudului diagnostic (cancer pulmonar cu multiple metastaze), tânărul chirurg se vede despuiat de demnitate, orgoliu, ba chiar și de propria identitate. Boala aduce cu sine schimbări majore - chimioterapie, tratamente care uneori funcționează, alteori nu, diverse întrebări în legătură cu viitorul incert, dar și cea mai mare bucurie a vieții lui de până atunci : fiica lui, Cady. Aflat acum într-o continuă tranziție, forțat să se gândească la despărțirea precoce de soția și de fiica lui, Paul se gândește tot mai mult la moarte. Singura certitudine pe care o avem - de cele mai multe ori,o ignorăm cu bună știință, mai avem destul timp, asta ne spunem mereu. Ne facem planuri pe mulți ani, muncim cu speranța că recompensa va veni în cinci sau poate zece ani. Nu bănuim că totul se poate curma într-o clipă. Problema timpului este una reală, care prinde tot mai mult contur în mintea lui Paul - cât timp i-a mai rămas și cum să-l fructifice. (Dacă mi-a mai rămas un an, o să scriu o carte. Dacă mi-au mai rămas zece, mă întorc la chirurgie.)

Cartea lui Kalanithi începe să prindă substanță și abordează teme mari, care pot fi exploatate la nesfărșit - abandonarea credinței și regăsirea ei în momente critice ; influența neurochirurgului asupra creierelor pe care lucrează și a deciziilor pe care este nevoit să le ia ; eterna joacă de-a v-ați ascunselea cu moartea, dar și momentele în care e necesar să o lași să câștige. Cred că asta a fost cea mai reală parte din viața unui medic - trebuie să știi când să te oprești, să evaluezi pierderile pe care pacientul le va suferi în urma intervenției și să decizi dacă viața care îl așteaptă seamănă măcar puțin cu cea de dinainte. Aici intervine din nou empatia de care vorbeam mai sus - necesitatea de a-ți cunoaște pacientul în profunzime, de a ști ce poți să îi răpești și ce nu. Relatarea cazului unui motociclist grav rănit, pe care s-a chinuit să-l resusciteze o jumătate de oră îl aduce la concluzia că uneori moartea trebuie să învingă, pentru că e de preferat liniștea totală în loc de o viață care te condamnă din start. 

E păcat că lumea a pierdut un medic ca Paul, care a înțeles din prima că medicina înseamnă mai mult decât teorie și joacă cu bisturie ascuțite. E un exemplu de om raportat în permanență la alții, cu scopul de a-i salva, destul de norocos să se afle într-un mediu propice pentru dezvoltare. Sunt convinsă că va inspira mulți alți medici sau alți oameni dornici să ajute. Forța și ambiția lui se simt prin paginile cărții, dar în percepția mea a fost, în primul rând, un om extraordinar de bun, de răbdător și de convins că Dumnezeu îi va răsplăti munca asiduă. Poate că așa a și fost, deși la un moment dat îi adresează o întrebare celui de sus : Eu muncesc ca un prost și tu îmi dai cancer? Cu siguranță, lucrurile s-au schimbat când și-a ținut pentru prima oară fiica în brațe...

Cartea o găsiți aici.