Julian Barnes - Sentimentul unui sfârșit

Memoria umană nu e perfectă. Suferă mici scăpări, se abate puțin de la drum, iar amintirile se așează nu așa cum s-au petrecut, ci cum ar vrea omul să se fi întâmplat. Memoria tinde să ne joace feste tocmai din cauza melancoliei noastre, proiectată asupra unui trecut infailibil. Prezentul tinde să deconstruiască aceste amintiri sub forma unor semne, senzații de mult uitate și adevăruri scoase la iveală după zeci de ani, dezvăluindu-ne propria vulnerabilitate în fața a ceea ce am trăit.
Despre memorie și capriciile ei povestește maestrul Julian Barnes, cu același calm desăvârșit cu care ne acaparează la fiecare roman... 

Sentimentul unui sfârșit e povestea lui Tom Webster, un bătrân divorțat, ancorat în trecut. O scrisoare primită și un vechi jurnal îi aduc aminte de o fostă mare dragoste, de ruptura relației cu ce mai bun prieten și îi dezvăluie nepăsarea cu care și-a trăit întreaga viață de atunci încolo. Este pus față în față cu propriile greșeli, cu durerea pe care a provocat-o fără știință, iar finalul îl lasă cu gura căscată atât pe el, cât și pe cititori. 

"Ce știam despre viață - eu, care trăisem atât de prudent? Care nici nu câștigasem, nici nu pierdusem, ci pur și simplu lăsasem viața să mi se-ntâmple? Care avusesem ambiții obișnuite și mă acomodasem mult prea repede cu neîmplinirea lor? Care evitam să fiu rănit și numeam asta instinct de supraviețuire? Care-mi plăteam facturile și rămâneam în relații bune cu toată lumea atât cât era cu putință ; pentru care extazul și disperarea au devenit în scurtă vreme doar cuvinte citite cumva în romane? Eu , ale cărui autodojeniri nu produceau niciodată durere de-adevăratelea?" 

Romanul a primit prestigiosul Man Booker Prize în anul 2011, certificând astfel valorea literară a lui Julian Barnes. Nu cred că premiul l-a făcut mai cunoscut sau mai apreciat, el reușind destul de bine să-și facă loc în sufletele cititorilor. Sentimentul unui sfârșit e cartea mea preferată scrisă de el - nu din pricina premiului primit, ci a emoțiilor atât de intense, scrise cu atât de mult calm și luciditate. Vă spuneam mai sus că memoria ne joacă feste - un adevăr universal valabil de fiecare dată când prezentul e copleșitor, iar trecutul atât de perfect. Vom tinde mereu să îl îmbunătățim, să îl înfrumusețăm, uitând că la vremea aceea totul părea o tragedie iremediabilă, la fel ca acum. Le vom atribui mereu persoanelor pe care le-am pierdut calități supranaturale, uitând că ne-au rănit, mințit și părăsit, uitând suferința pricinuită de plecarea lor și păstrând doar clipele în care ni s-a tăiat respirația. Facem asta destul de des și fără să ne dăm seama... 

​Cartea o găsiți aici. 

---