"Edificiul afectiv" ( Camelia Cavadia - Vina)

Motto : "Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni, ei nu pot fi mulţi, pe care i-a preluat în el şi i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă." (Gabriel Liiceanu - Declarație de iubire) 

Am trăit atât de mult în cartea asta, am fost atât de acolo, încât mi-e greu să mă desprind și să vă spun ce am citit. N-o să puteți întelege decât citind la rândul vostru și minunându-vă, așa cum am făcut-o și eu, cum niște cuvinte și trăiri atât de simple pot avea un răsunet atât de puternic asupra noastră. 
Vrem,nu vrem, o să ne regăsim în mai mult de o situație din această carte și o să ne amintim acele momente când am luat locul unor demoni, rănind persoanele pe care le iubeam cel mai mult și fără de care nu ne-am fi imaginat viața.  

Lecția supremă a acestei cărți este înțelegerea faptului că nu ajungem niciodată sus fără oamenii care ne iubesc mai presus de orice, care au încredere în noi chiar și atunci când noi ne-am pierdut-o și ne sunt alături indiferent de obstacole. 

Tomas H e un om ca toți oamenii, cu singura diferență notabilă că nu învață niciodată din greșelile lui. Ia totul de-a gata, considerând tot ce deține ca pe un drept deplin. Lui nu i se cuvine a doua șansă, ci și a treia, a patra, a cincea... până pierdem numărătoarea. Tomas vrea să devină un scriitor faimos, iar visul lui se îndeplinește, dar nu-și dă seama că pe drum și-a pierdut tot ce avea mai de preț : familia. Iar din greșeală în greșeală, ajunge să-și înece amarul în alcool, să pună la îndoială dragostea soției și a copiilor. Deznodământul crud nu întârzie să apară, iar Tomas rămâne doar cu sentimentul tot mai devastator de vină , care mușcă din el în fiecare zi, dar cu care nu mai poate lupta. 

"Ce l-a uimit cel mai tare a fost înțelegerea faptului că nenorocirile astea i se întâmplaseră aproape fără să-și dea seama. Adică, aluneci dintr-o dată într-o situație dezastruoasă , iar coborârea aproape că devinde de neoprit. Nu există semne de avertizare care să te facă atent că urmează o curbă deosebit de periculoasă în viața ta, nu e nimeni care să te atenționeze că ai în față un drum periculos. Totul se întâmplă încet, pe nesimțite și odată ce ai greșit azi, îți e ușor să greșești din nou mâine. După care, aproape că nu-ți mai dai seama. Deja ți-e la îndemână să greșești. Și uite-așa, acum ești sus, acum ești jos! De cele mai multe ori te trezești când ești deja în groapă. Dacă nu ai prieteni, familie, care să lupte pentru tine, uneori chiar în locul tău, singur ai șanse nule să răzbești." 

Pe mine, Tomas m-a învățat câteva lucruri de bază.E important să facem pace cu trecutul și greșelile noastre, cu ceea ce am făcut și nu ne-a ieșit prea bine, dar mai ales, cu CONSECINȚELE. Să nu ne refugiem în alte părți atunci când avem o problemă, căci familia e mereu acolo, indiferent de ce-am crede noi. E nevoie doar să ne scuturăm de orgoliu și ambiția că putem și singuri. Să facem un pas mic, câte un pas mic pe rând. 

Dar partea care m-a atins cel mai mult și care m-a făcut să plâng (puține cărți reușesc să mă sensibilizeze atât de tare) a fost relația lui Tomas cu copiii lui. Gândurile lui în legătură cu dragostea pe care le-o poartă, îndoiala care nu își avea locul. Știa că greșește și totuși era cumva împăcat cu acest lucru. De ce o iubea mai mult pe Clara, nu știa să spună. Nu știa să își răspundă nici la întrebările care i se plimbau inevitabil prin minte : "De ce facem diferențe între copii?" "Cum putem iubi diferit două ființe pe care le-am plămădit cu aceeași speranță și dragoste?" "Când s-a transformat dragostea?" 
Invers proporțională e dragostea lui Paul pentru el. Fiul lui, capabil de iertare și devotament în orice situație, chiar și atunci când i-a răpit-o pe surioara lui dragă, când a asistat neputincios la crizele lui de nervi nejustificate, la violența fără seamăn desfășurată sub privirile îngrozite și totodată atât de inocente... A fost atât de mândru de tatăl lui, până la final. L-a iertat fără să stea pe gânduri și i-a luat apărarea în fața mamei lui, icoana lui. Vroia să-i protejeze pe amândoi, fără să știe cum. Să-i unească din nou sau să le stopeze drumul spre pierzanie. Chiar dacă n-a reușit, Paul și-a respectat promisiunile față de tatăl său, chiar dacă acesta și le-a încălcat constant. A demonstrat că este puternic și capabil de o compasiune fără margini. 

Tocmai lucrul ăsta m-a emoționat. Cred că de multe ori nu ne dăm seama cât de mare e dragostea părinților pentru noi, cât de adâncă și tumultoasă, cât de greu de exprimat. Iar nouă , copiilor, ne revine un rol destul de greu. Acela de a nu-i judeca, de a-i ierta mereu, de a înțelege că acea imagine perfectă pe care ne-o conturăm în copilărie despre ei, nu e decât o parte. Părinții noștri sunt ființe complexe, așa cum vom deveni și noi la rândul nostru, și copiii noștri. 

Îți mulțumesc, Camelia! Mă înclin!