E datoria noastră ca istoria să nu se repete (Dr. Edith Eva Eger - Alegerea)

Oricâte cărți legate de al Doilea Război Mondial aș citi mi se pare că nu e suficient. Că nu pot să îmi imaginez nici măcar o fărâmă din ororile pe care le-au trăit oamenii, că nu pot să înțeleg pe deplin tot ceea ce au însemnat aceste evenimente pentru rasa umană. Dar citind tot mai mult despre acest subiect am ajuns la concluzia că e datoria noastră morală ca istoria să nu se mai repete. Suntem datori cu empatie și blândețe față de toți semenii noștri, indiferent cât ne-ar fi de greu să scăpăm de prejudecăți. Suntem răspunzători să ne informăm și să înțelegem că nu vom ajunge prea departe bazându-ne pe nefericirea celor din jur. Discriminarea și ura nu fac decât să ne dezbine, să ne tragă în jos și să ne conducă încet, încet spre extincție. Cartea de față, memoriile unei supraviețuitoare a Holocaustului, este cutremurătoare, profundă și greu de digerat. Viața ei a fost greu încercată, plină de situații neprevăzute și multă suferință. Cu toate acestea, a simțit nevoia să își spună povestea, să nu se mai ascundă și să se ierte în sfârșit. Mărturisirea ei face parte din acest proces și m-a zguduit suficient de tare încât să fiu recunoscătoare pentru tot ceea ce trăiesc, pentru tot ce am primit de la viață și pentru oamenii care îmi sunt alături. Dar totodată mi-a reamintit că trebuie să dăruiești. Căci doar dăruind vei deveni mai bogat, mai împlinit și mai deschis către lume.

Edith Eger are 16 ani când este trimisă în lagărul de la Auschwitz, separată de familia ei și de viața cu care era obișnuită. Din nefericire, este remarcată de temutul Josef Mengele și lăsată în viață pentru a-l distra. Toate experiențele care i-au decimat spiritul sunt greu de povestit și de citit, iar ororile la care a fost martor, fără să poată face nimic, probabil și mai greu de suportat. A fost salvată dintr-un morman de cadavre în 1945 de către soldații americani. Însă suferința nu s-a terminat, căci a început să fie chinuită de flashback-uri ani la rând și de vina supraviețuitorului. Povestea ei se împletește cu poveștile celor pe care i-a ajutat în toată cariera ei, Edith fiind astăzi psihoterapeut specializat în tratarea sindromului de stres post-traumatic. 

M-am întrebat uneori de ce mai simt nevoia să citesc astfel de povești din moment ce de fiecare dată rămân cu un gust amar, cu o senzație de dezastru iminent și mi-e foarte greu să ies din acea stare și să mă apuc de altă carte. Așa mi s-a întâmplat după ce am terminat Tatuatorul de la Auschwitz și Rețeaua Alice, două cărți despre ororile Holocaustului și urmările lui în prezentul pe care-l trăim. Răspunsul e relativ simplu - Holocaustul nu a fost doar o lecție legată de cruzimea rasei umane, ci și de empatia de care suntem capabili în situații de criză. Au fost distruse milioane de suflete, nu doar ale celor care au murit în lagărele naziste, ci și ale celor rămași în urmă și chinuiți de amintiri. Holocaustul e o moștenire care nu ne face cinste, dar care ne obligă să nu repetăm aceleași greșeli. Povestea lui Edith e una terapeutică, chiar dacă unele pagini le-am citit cu noduri în gât și lacrimi în ochi, iar pe altele le parcugeam cu o furie care creștea în mine de la minut la minut. Am simțit de toate citindu-i cartea - neputință, tristețe, speranță etc. - și sunt foarte puține povești care reușesc să smulgă atâtea emoții contradictorii, tocmai de aceea vă îndemn s-o citiți. 

Cartea o găsiți aici.