Ești la o petrecere, înconjurat de oameni care vorbesc necontenit și dintr-odată ai senzația că trebuie să fugi. Aerul parcă nu mai trece cum trebuie prin căile respiratorii, pulsul ți se accelerează, lumea din jur se învârte tot mai tare. Te cuprinde panica, parcă te îneci și deși lupți cu tot dinadinsul să ieși la suprafață, nu reușești decât să te scufunzi mai tare. Te afli într-un autobuz și te cuprind aceleași senzații. Prima dată se întâmplă doar în locuri agloemerate, pline de oameni mult prea preocupați de propriile persoane, neatenți la ceea ce se întâmplă în jurul lor. Iar apoi stările de panică își fac loc printre momentele de calm și pace interioară, atunci când ești singur cu tine, separat de lume și de agitația ei. Agitația e acum în propriul tău corp și se zbate să iasă la suprafață. Demonii își cer drepturile. Fricile...cu toții le avem, le experimentăm, poate le și învingem. Cu cât suntem mai avansați pe scena lumii în care trăim, cu atât acestea cresc în intensitate. Sau poate că ne urmăresc de mult, așteptând momentul oportun să iasă la iveală. Le purtăm cu noi din momentele în care ne-a traumatizat ceva și le conștientizăm cu adevărat atunci când vrem să mergem mai departe, dar ceva ne împiedică. De ce această introducere despre frici? Pentru că Sanda vorbește aproape cu nonșalanță despre ele. Ea le-a trăit, le-a acceptat, le-a depășit, s-a împăcat cu existența și necesitatea lor. Dar poate că fricile astea pe care încercăm cu disperare să le ascundem de ceilalți trebuie expuse ziua în amiaza-mare, în plină lumină. Trebuie disecate atent și înfruntate cu tot curajul căruia nu i-am bănuit existența. Cartea Sandei nu e doar despre frici și traume din copilărie - e o autobiografie scrisă atent și cu delicatețe și o analiză a transformării României de la căderea regimului comunist încoace. Nu îmi pot imagina nici azi cum un om poate să treacă prin atâtea momente cumplite și să rămână totuși întreg la minte, dispus să își depășească panicile și să îi ajute pe ceilalți. Știam că a avut cancer de col uterin, că e mamă de înger și mamă de pui de om după multe lupte grele. Ceea ce nu știam e povestea din spatele ecranului, din spatele feței ei delicate, care inspiră doar bunătate și blândețe. Încă seamănă cu o adolescentă recent ieșită de pe băncile liceului, dar sufletul ei a inmagazinat mai multă durere decât poate duce un om într-o viață. Sanda e un om frumos, atât pe dinafară, cât și pe dinăuntru și pot să spun asta cu mâna pe inimă. Nu o cunosc personal, dar cuvintele ei, revolta și dragostea și tot amalgamul de emoții pe care le transmite cititorului o dau drept exemplu de curaj și dăruire, iubire față de semeni și de propria țară, dedicare totală în ciuda opreliștilor. Nu vă îndemn s-o citiți decât dacă sunteți pregătiți să vă confruntați cu adevăruri dure din viața voastră. Nu vă garantez că o să vă placă atâta timp cât veți continua să îi judecați pe cei din jur pentru propriile convingeri. Vă spun doar cuvintele Sandei : Dumnezeu lucrează prin oameni. Și voi mai adaugă atât - ceea ce suntem în interior vedem în ceilalți ; cum îi tratăm pe cei din jur reflectă doar propriul nostru caracter , aceste fapte nefiind justificate de traume sau răni vechi decât până la un moment dat. Nu putem da vina pe alții în fiecare clipă, nu putem blama lumea întreagă pentru ceea ce ni se întâmplă - trebuie să punem o barieră definitivă și să acceptăm lecția fundamentală a acestei vieți - what you give, you get. Cartea o găsiți aici.
0 Comments
Despre dragostea pentru cărți aș putea vorbi la nesfârșit cu toți cei dispuși să mă asculte și nu numai. Iubesc cărțile într-un fel pe care doar cititorii îl pot înțelege cu adevărat - în cărți mă pierd de realitate, evadez din societatea în care trăiesc, sper mai mult și pentru mai bine în toate privințele. Cărțile nu îmi rezolvă problemele, dar le atenuează. Cuvintele pe care le citesc sunt asemenea unor balsamuri pentru suflet, mă îndeamnă să merg mai departe, căci neliniștile și îngrijorările mele sunt mai mici decât ale altora. Viața nu e perfectă în cărțile pe care le citesc, viața e doar viață, cu bune și cu rele, cu probleme și soluții, cu vindecarea adusă de trecerea timpului. Cartea lui Cath Crowley va cuceri orice cititor înrăit - acțiunea se petrece într-un anticariat și totul se învârte în jurul cărților. Toate poveștile de dragoste se formează cu ajutorul lecturii, în special în Biblioteca Scrisorilor , acolo unde oamenii au libertatea de a scrie scrisori altor oameni pe care nu îi cunosc, de a sublinia pasajele care le-au ajuns la suflet și de a comunica prin intermediul personajelor. Toată acțiunea se reduce la regăsirea lui Rachel și a lui Henry, doi oameni care iubesc cărțile mai mult decât orice pe lume. Cei mai buni prieteni, potriviți din toate punctele de vedere, prea încăpățânați că să vadă ce fel de relație pot avea. Rachel îi mărturisește lui Henry dragostea ei, însă soarta are alte planuri. Plecarea lui Rachel din oraș lasă un gol în sufletul lui Henry, iar revenirea ei după trei ani nu e una încununată de bucurii. Relația lor pare să fi ajuns într-un punct mort - de fapt Rachel revine în oraș pentru a uita de tragedia care i-a marcat ultimul an din viață: moartea fratelui său. Pe măsură ce se redescoperă, Henry își dă seama de nenumăratele greșeli pe care le-a făcut în viața lui, de persoanele toxice pe care le-a ținut lângă el și de ceea ce înseamnă prezența lui Rachel. Cei doi ajung să lupte pentru aceleași idealuri, dovedind că lumea cărților e o lume perfectă, în care dragostea și bunătatea pot transforma totul cu ușurință. Mi-a plăcut extrem de mult concepul Bibliotecii Scrisorilor - o secțiune de cărți care nu puteau fi împrumutate, dar în care oamenii puteau scrie scrisori altor cititori sau persoanelor dragi, puteau sublinia pasajele favorite sau scrie orice gând le trece prin cap legat de cartea respectivă și sentimentele pe care le-a trezit în ei. Cu ajutorul acestor scrisori, anticariatul rămânea nemuritor, adunând zi de zi povești de viață, decepții și iubiri apuse, lecții și experiențe, unind cititorii din lumea întreagă. Cuvintele pot să vindece, după cum spunea tatăl lui Henry. Cuvintele pot schimba destine într-o fracțiune de secundă. Trebuie doar citite de persoana potrivită. Din aura de fascinație exercitată de această poveste asupra mea face parte și Frederick, un client fidel al anticariatului. Frederick căuta fără încetare o anumită ediție dintr-un volum de poezii, motivele lui nefiind dezvăluite decât la sfârșit. Frederick reprezintă exemplul ideal de devotare fără margini, dragoste și bunătate oferită celor din jur, în ciuda propriilor experiențe triste. E genul de carte perfectă pentru toți îndrăgostiții iremediabili de lectură și magia ei - în cuvinte simple, autoarea explică (fără a oferi prea multe explicații de fapt, căci cititorii adevărați vor înțelege) ce înseamnă această dragoste imensă pentru cărți, ce înseamnă dorința de a le deține pe toate, de a le mirosi, a le privi mereu, a te pierde printre pagini ca și cum te-ai pierde printr-o mulțime de lumi inaccesibile altora, a savura fiecare cuvânt al unui om pe care nu îl cunoști, dar cu care sufletul tău rezonează într-un fel de neimaginat. Cartea o găsiți aici. Aceasta este o carte despre automutilare. Anumite cuvinte sau expresii v-ar putea afecta emoțional, poate îndeajuns pentru a empatiza cu cei din jurul vostru. Romanul de debut al lui Kathleen Glasgow este o poveste despre suferință, reinventare și iubire de sine în cea mai tulburătoare perioadă din viața unui om - adolescența, împreună cu toți demonii ei. Savurez în general romanele despre adolescenți, căci îmi aduc aminte de unii dintre cei mai plini ani din viața mea - plini cu de toate, în special experiențe care m-au șlefuit în omul care sunt astăzi. Dar pentru unii oameni, adolescența este doar începutul unei suferințe adânc ascunse în suflet, redeschiderea unor răni vechi, totul culminând cu apogeoul nehotărîrii și al rătăcirii. Știam că există adolescenți și oameni care se automutilează pentru a-și marca experiențele negative și suferința, însă e greu de digerat o asemenea poveste. E greu să citești ce simte un om căruia i s-a amputat dreptul la o viață normală, fie de către cei meniți să-l protejeze, fie de mediul în care trăiește. E deconcertant să ți se amintească faptul că suntem diferiți și reacționăm diferit în anumite situații și mai ales să-ți dai seama că empatia este rezervată doar anumitor categorii, în niciun caz celor care au cea mai mare nevoie de ea. Dacă ne supunem cu toții unui exercițiu de sinceritate, vom recunoaște că ni se pare ciudat ceea ce fac acești oameni, modul în care își gestionează durerea, comportamentul sau reacțiile lor - ceea ce nu vedem este strigătul de ajutor din spatele acestor fapte, nu nevoia de atenție sau psihicul slab. Ni se reamintește constant să privim cu aceeași ochi toți oamenii din jurul nostru, indiferent de ceea ce sunt sau nu sunt. Nu știu cum am ajuns să fim atât de lipsiți de empatie, de unde provin toate prejudecățile pe care le purtăm cu noi o viață întreagă sau de unde am primit dreptul de a judeca pe oricine. Mesajul lui Kathleen Glasgow nu este unul nou, ni se repetă tot mai des, cu fiecare roman dedicat unei anumite categorii de oameni, că suntem tot mai lipsiți de umanitate. Cu toate acestea, și o spun la modul cel mai serios, toleranța e o minoritate care se luptă din greu să devină majoritate. Toate lucrurile normale și firești se chinuie să iasă la suprafață prin vocea celor care nu au uitat să fie oameni. Restul sunt mult prea ocupați să-i mai asculte și pe alții, fuga asta zilnică îi stoarce de puteri. Viața, în general, nu ne oferă prea multe clipe de bucurie - ne luptăm pentru ele mai ceva ca pentru aer, în timp ce jonglăm cu restul obligațiilor și responsabilităților. Pentru unii, viața e un puzzle imposibil de rezolvat. Unele piese reprezintă experiențe de care nu mai vor să-și amintească, pe care le-ar arunca într-un colț fără să stea pe gânduri, iar celelalte piese reprezintă tot ceea ce vine după. Potrivirea lor reprezintă enigma fără rezolvare. Nu pot să spun cu certitudine dacă mi-a plăcut sau nu această carte, însă cred că ar trebui s-o citim cu toții și să reflectăm asupra ei. O fată din bucăți e genul de poveste de care nu scapi prea ușor, ea rămâne cu tine mult timp după ce ai terminat-o și te îndeamnă să privești cu alți ochi lumea din jur - să-i asculți pe ceilalți atunci când au nevoie și să le receptezi semnalele de alarmă la timp, poate chiar înainte să fie prea târziu. Cred că aș recomanda-o în special părinților, cu mențiunea de a fi mai atenți la ceea ce se întâmplă în viețile copiilor lor. Dar asta nu e tot. Ca societate avem nevoie de un restart - un nou început pentru mentalitățile noastre învechite, închistate în timpuri demult apuse. Oricât de mult am evoluat în domeniul medical sau științific, am involuat ca ființe umane, iar lucrul acesta ne prevestește dispariția mai mult decât oricare alt fenomen cu care ne luptăm azi. Cartea o găsiți aici. La fel ca toate poveștile cu adolescenți, Șoseaua Jellicoe răspândește un fel de magie asupra cititorilor săi. Luptele pentru putere, situațiile și conversațiile apărute fac parte dintr-o lume paralelă, pe care o pierdem cu toții atunci când dăm piept cu viața adevărată. Adolescența a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea și voi afirma asta mereu, cu mâna pe inimă. A fost un roller-coaster plin de emoții intense, mici tragedii și momente asemănătoare celor de viață și de moarte, iar cartea asta m-a purtat puțin în trecut, când fiecare răscruce părea sfârșitul lumii, iar bucuriile le simțeam cu sufletul pe tavă...
|
Arhivă
April 2024
|