Lecțiile de viață le primim cel mai des de la oamenii pentru care aparențele vorbesc. Oameni cărora nu le aruncăm nici măcar o privire, căci înfățișarea lor ne-a dat deja toate datele necesare, oameni pentru care strada înseamnă acasă, ființe umane cu o poveste puternică în spate. În lumea în care trăim astăzi, aparențele înseamnă totul. Indiferent că vorbim despre haine, poziție socială, discursuri fără cusur sau produse de lux. Ne lăsăm păcăliți foarte ușor, pentru că e mai simplu așa. Nu mai știm să ascultăm oamenii, să empatizăm cu ei, pentru că timpul nostru este fragmentat, mereu împărțit, mereu prea scurt. În Codul lui Zoran, suntem puși față în față cu un om al străzii - traiul lui de zi cu zi, nenumăratele obstacole pe care e nevoit să le înfrunte, trimiteri la un trecut glorios și realitatea dură a fiecărui minut din viața lui. Suntem liberi să îl judecăm, să îl catalogăm drept ceva ce nu este, să îi punem etichete bazându-ne pe ceea ce face și ceea ce spune. Povestea lui ia o turnură neobișnuită, iar viața i se schimbă, timp în care suntem puși în fața tuturor motivelor pentru care locuiește pe stradă, în fața vieții lui de odinioară și inabilitatea lui de a jongla cu responsabilitățile de adult, cu familia lui și cu măreția caracterului de care dă dovadă. Deși ne-a cucerit cu poveștile amanților, Codul lui Zoran e o carte mult mai profundă, care explorează toate dedesubturile caracterului uman, felul în care acesta se modelează după lumea exterioară și modurile în care face față tuturor piedicilor care îi sunt puse în cale. Cred că trebuie să cunoști destul de bine oamenii ca să fii în stare să scrii așa cum scrie Corina. Sau măcar să poți să îi observi în liniște, căci te simți împăcat cu tine însuți și pregătit să-i ajuți și pe alții. Literatura e de cele mai multe ori terapie pură. Citim o poveste, ne regăsim sau nu în ea, dar ceva rămâne în creierul nostru - un element care se ascunde în străfundurile minții și iese la iveală atunci când ne confruntăm cu situații despre care doar am auzit sau am citit în cărți. Refuzăm să credem că viața reală poate fi atât de dură, atât mizerabilă și, totuși, ceea ce citesc de o vreme încoace nu seamănă deloc cu ficțiunea. Ba dimpotrivă, realitatea e mult mai înfricoșătoare.
Lecția pe care e necesar să o învățăm (nu doar din acest roman) e toleranța. Știu, v-am mai repetat de zeci de ori acest lucru în ultimul an, tocmai din pricina faptului că e o piesă importantă care ne lipsește și ne împiedică să evoluăm ca specie. E o fărâmă mică din schimbarea la care visăm sau pentru care luptăm, dar poate face diferența. Poate că toate cărțile din lumea asta care vorbesc despre toleranță nu sunt suficiente pentru o schimbare colosală, dar dacă mișcă ceva în cititorii lor, nu suntem pierduți pentru totdeauna. "A fost pentru prima oară când a zâmbit, de când plecase de acasă. Îl dureau obrajii și a simțit cum îi crapă buzele. Uitase să zâmbească. De fapt, nu mai simțise demult niciun sentiment, era complet anesteziat. Doar când bea, îl apuca un fel de tristețe pe care încerca să o alunge cu altă băutură." "-Vezi, tu, fiecare putem fi cumpărați prin ceva, cât timp ni se satisface o nevoie. Iar când nevoia nu mai există, devenim nemulțumiți. Nevoia ține de material, ce vine după ține de suflet. Iar sufletul nu poate fi cumpărat [...]" "Pentru cei cu o viață echilibrată, alcoolul reprezenta o desfătare, o relaxare. Pentru cei ratați, era doar un refugiu, care crea o falsă iluzie. Când te trezești din alcool este cea mai urâtă viață." Cartea o găsiți aici.
0 Comments
Un basm modern, cu accente de distopie, în care frumusețea deține atât rolul principal, cât și cel secundar, iar cei care nu dețin această caracteristică sunt sortiți unei vieți triste și mizerabile. Pășim împreună pe un tărâm în care oamenii se nasc urâți, șterși, fără prea multe șanse de a izbuti. Doar cei care își permit pot să dețină frumusețea, să o mânuiască după bunul plac și să transforme lumea în ceea ce vor ei. Frumusețea nu se dobândește fără sacrificii - cu cât durerea e mai mare, cu atât e frumusețea mai sclipitoare, mai puternică, mai dătătoare de viață. Iar dintre toți cei care dețin acest har, cea mai puternică este aleasa - favorita Reginei, membru al curții regale și cea mai importantă fată Belle din lume. Însă nimic nu este ceea ce pare în această lume sclipitoare - frumusețea ascunde chinuri cumplite, decizii imposibile și multă suferință. Totul e iluzie, mască și ipocrizie. Iar cea care va deține titlul suprem va realiza curând că lumea ei este construită doar din minciuni și falsitate, fiind nevoită să-și traseze propriul drum și să păcălească destinul... Cu accente încântătoare din basmele copilăriei, dar beneficiind de prezența demonilor din spatele cuvintelor, Magia fetelor Belles ascunde un mesaj tulburător - frumusețea nu e totul. Deși cartea este o distopie bine construită, trăim într-o lume în care frumusețea e bine definită și ni se amintește mereu cum trebuie să arate ea, ce forme și ce dimensiuni are, ce trebuie să îmbrace și ce nu. Dacă deschideți acum orice revistă glossy, veți vedea că frumusețea are reguli clare, repetate la nesfârșit, iar tiparele nu se modifică prea ușor. Ni se spune încă din copilărie ce înseamnă frumusețea și avantajele ei. Astfel, cei ieșiți din tipare, cei cărora nu li s-a dat acest har, se zbat de sute de ori mai mult pentru a compensa calitățile fizice, pentru a demonstra nu o dată, că sunt capabili să gândească, să muncească și să facă ceva cu viața lor. Frumusețea este periculoasă în lumea în care trăim. E o binecuvântare împletită cu amenințarea unui blestem. E bine și rău la un loc. E prilej de a-i judeca pe ceilalți și a le pune etichete jignitoare. Frumusețea poate să fie cel mai mare noroc sau cel mai crunt destin. Iar oamenii o vor defini mereu bazându-se doar pe idei preconcepute și fantasme create de propria minte. Vreau să cred că lumea de mâine va aprecia oamenii pentru ceea ce sunt, cu bune și cu rele, că nu se va lăsa orbită de tiparele după care ne-am ghidat atâta amar de timp - că vom vedea frumusețe în orice rază de soare, în orice om bun, în orice om care dă o mână de ajutor fără să clipească, în orice suflet care știe ce înseamnă suferința și sacrificiul. Vreau să cred că presiunea de a fi într-un anumit fel va dispărea, căci unicitatea înseamnă frumusețe, sub orice formă ar fi ea. Citate : "Ne cer să le reașezăm oasele spălăcite. Ne cer să ne folosim instrumentele aurite ca să le redefinim fiecare linie a feței. Ne cer să netezim, să modelăm și să sculptăm fiecare curbă a trupurilor lor, ca și cum ar fi lumânări calde, proaspăt turnate. Ne cer să ștergem semnele vieții. Ne cer să le dăm talente. Deși durerea le crește în valuri până-ntr-acolo încât le smulge urlete de agonie, sau costul amenință să-i arunce în ruină, bărbații și femeile din Orleans vor mereu mai mult." "Minciunile sunt la fel de periculoase ca o sabie. Pot tăia până la os." Cartea o găsiți aici. Aparent, au totul. O familie frumoasă, un copil sănătos și fericit, zile pline de însemnătate. Sub această aparență se ascund multe frustrări, probleme nerezolvate și diferențe de opinii care ies la suprafață odată cu boala necruțătoare care își face lăcaș în trupul fiului lor. Confruntați cu adevăratele tragedii ale vieții, cu problemele a căror rezolvare uneori nu există, cei doi părinți îndurerați sunt nevoiți să-și revizuiască toată viața de până atunci, să stea față în față cu ei înșiși și unul în fața celuilalt pentru a putea să lupte în cea mai dură bătălie. Al nostru este cerul spune povestea unui cuplu aparent perfect, care se destramă secundă cu secundă atunci când viața decide să le dea o lecție. Un roman despre pierdere, dragoste, suferinţă şi sacrificiu, despre toate luptele pe care le duci împotriva destinului ştiind din start că nu ai prea multe şanse, despre devotamentul absolut faţă de propriul copil şi deznodăminte sumbre. Toate acele lucruri mici, banale, pe care nu le observi se transformă brusc în adevărate evenimente, atunci când timpul e limitat. Tot ce ai trăit devine neînsemnat, iar secundele capătă brusc valoare în faţa inevitabilului. Lecţii pe care nu vrei să le înveţi niciodată devin acum parte din viaţa ta şi eşti nevoit să le faci faţă. să mergi mai departe, să zâmbeşti şi să răspunzi politicos ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. L-am parcurs cu greu şi mi-a sfâşiat inima de prea multe ori până la final. E o poveste dură, în care timpul nu iartă, nu aşteaptă şi nici nu întreabă dacă a fost suficient. Timpul doar încheie un ciclu, deschizând un altul, care nu promite nici fericirea, nici vindecarea. Ştiu că în ultimul timp cărţile despre cancer au devenit un fel de modă, oferind perspective diferite asupra oamenilor care luptă cu el, ce înseamnă timpul pentru ei şi cum se împacă cu sfârşitul atunci când acest soseşte prea curând. Însă nicio carte nu ar putea descrie adevărata disperare din spatele acestei boli, sentimentele celor implicaţi şi metodele de a lupta. Al nostru este cerul are o versiune mai realistă faţă de alte romane cu acelaşi subiect - nu se rezolvă totul cât ai bate din palme, iar vulnerabilitatea personajelor se simte în fiecare frază, precum şi lucrurile nespuse dintre cei doi soţi, care ies la suprafaţă rând pe rând, ameninţându-i din umbră şi înghiţind toată dragostea trăită până mai ieri. Nu vă spun să o citiţi, nici să nu o citiţi. Încă am sentimente amestecate în legătură cu ea şi asta se întâmplă de obicei cu cărţile care îmi lasă urme pe suflet, care mă bântuie în timp ce citesc altceva şi pe care apoi le recomand tuturor, ca şi cum ar fi scrise de mine. Nu e cea mai soft poveste, nici cea mai bună, dar e una care te zguduie din temelii. De mai multe ori. Cartea o găsiţi aici. Am așteptat cu mare nerăbdare cartea Anei și, înainte să vă spun mai multe despre ea, vreau să vă imaginați o stare de bine, de liniște totală, o senzație de plutire prin spațiu și timp, înapoi în vremuri rupte din basmele cu zâne bune și feți-frumoși. De la prima și până la ultima pagină veți fi acolo, în lumea aia pe care v-am descris-o mai sus și pe care sigur o vizualizați acum. Fără exagerare. Ana ne-a povestit despre Iele încă dinainte să se nască și ne-a ținut în suspans timp îndelungat, aproape ca o zână care te ademenește în lumea ei și te face să uiți de tot ce știai, secundă cu secundă... "În fond, iubirea e tocmai iluzia aceea care face oamenii să își distrugă viețile și mediul , iubirea de semeni, de progenituri, de bani, de faimă, de cunoaștere - și asta e cea mai rea. " Sinuciderea Ielelor nu e o colecție de basme reinterpretate, ci e mai degrabă o negare și o regăsire a identității. Coincidența face că veți regăsi în aceste povești multe personaje care v-au încântat copilăria, dar care în lumea Anei se află în situații moderne, în povești care nu au întotdeauna un final fericit și poate niciun element de happy-end. Populat de Ilene Cosânzene și Feți Frumoși, tărâmul pe care pășim ca cititori ne poartă înapoi în trecut, într-un trecut idilic, asemenea cărților poștale de demult sau a pozelor alb-negru care conturează o realitate inexistentă în prezent. Spuneam mai sus că Ielele mi se par un motiv al regăsirii identității și spun acest lucru pentru că, pe tot parcursul lecturii, eu mi-am imaginat că sunt într-un sat din vremuri străvechi, un sat românesc cu oameni buni și gospodari, care nu știu prea multe, dar nici să urască fără motiv. Satul ăsta în care m-am imaginat, alături de personaje coborâte din legendele de demult, reprezintă valoarea noastră ca națiune, toată mândria și neputința de a ne fi născut aici și nu în altă parte. Nu mă refer la patriotism sau la un cult exagerat, ci la valorile simple, care s-au pierdut undeva pe drum, astăzi fiind aproape pe cale de dispariție. Identitatea noastră stă ascunsă în pământurile astea, în legendele istorice cu domnitori curajoși și eroi în bătălii , în basmele povestite de bătrâni la gura sobei și în dorința asta absurdă de a ne vindeca patria. Deși Ana a scris mult despre neajunsurile noastre ca popor, nu cred că a ales subiectul acestei cărți în mod întâmplător. Partea fantastică din basmele și legendele românești, în special Ielele, care sunt personaje controversate în mitologia românească, reprezintă (re)întoarcerea la origini. Între negarea acestor origini și nașterea cărții, se întinde un drum lung, pe parcursul căruia s-au întâmplat multe - și răspunsurile pot fi ușor deslușite în replicile iscusite ale personajelor. Sinuciderea Ielelor e o carte enigmatică, pe care nu am deslușit-o în totalitate și care va păstra întotdeauna o mică doză de mister. Descifrarea simbolurilor, a înțelesurilor și a motivelor din spatele ei e o chestiune relativă - fiecare cititor găsește în ea ceea ce se află în sufletul său, ceea ce e dispus să găsească în momentul respectiv, dar și ceea ce vrea să dăruiască mai departe. Cartea o găsiți aici. Un thriller misterios, cu accente darl noir, care explorează beneficiile, dar și blestemele frumuseții ; un basm modern, cu tentă de psihoză și încălcarea tuturor limitelor morale și umane. Grădina cu fluturi este o versiune sadică a frumuseții, imaginată de un bărbat cu suflet întunecat, un psihopat care crede că totul i se cuvine, inclusiv ființele umane. Un om cu mintea rătăcită, care pune preț doar pe propria satisfacție își construiește un paradis luxuriant, populat cu ființe umane, captive într-o poveste desprinsă din cele mai negre coșmaruri. Atunci când secretul este descoperit, agenții însărcinați să dezlege misterul se arată oripilați de faptul că o ființă umană poate să semene atâta cruzime în jurul său... Ițele sunt tot mai încurcate, căci supraviețuitoarea frumoasei grădini este ea însăși un puzzle greu de descifrat... Oricât de luxuriant ar suna titlul, grădina reprezintă simbolul traumei în acest roman. Asemenea unei grădini bine păzite, traumele prin care a trecut Grădinarul și-au pus amprenta asupra personalității sale și a felului în care percepe lumea. Pe oameni îi vede asemenea monștrilor, veniți să-i facă rău, să-l umilească și să-l îngenuncheze. Își dorește să dețină și el controlul asupra altcuiva, să nu mai fie prizonierul altora și construiește capcana perfectă. Un paradis în aparență, iadul dezlănțuit în esență. Explicația? Poate că nici măcar nu există. Traumele nu pot fi explicate, așa cum nu ține de propria voință dacă le trăiești sau nu. Traumele atacă subit și lasă cratere în urma lor și poate că nici nu pot fi invocate ca motiv pentru cruzimea fără margini. Doar că există două tipuri de oameni pe lume - cei care aleg să meargă pe calea pe care o știu dintotdeauna (alcool, violență, agresivitate) și cei care aleg să ocolească toate drumurile cunoscute și să creeze unul nou, pe care nu a mai mers nimeni înaintea lor. Grădina cu fluturi este un roman al întunericului, al fragilităţii psihicului uman şi al consecinţelor care se nasc din slăbiciuni. Dacă ne grăbim să judecăm un om, îl putem condamna în primele cinci minute. Dacă îi analizăm parcursul şi factorii care au contribuit la dezvoltarea lui, avem parte de o cu totul altă poveste şi perspectivă. Poate că nu e vorba despre şansă sau noroc până la urmă, ci de modul în care acceptăm sau nu ceea ce primim de la oameni, de partea pe care vrem să o dezvoltăm în relaţiile cu aceştia (lumină / întuneric) şi de încrederea pe care suntem dispuşi să o acordăm. Cartea face parte din colecția Passport a editurii Herg Benet, recent lansată și care își propune să adune cât mai multe povești recunoscute și premiate internațional, romane savuroase, pline de personaje captivante, de care ți-e greu să te desparți. Cartea o găsiți aici. Există iubiri împărtășite, iubiri deghizate sub forma unor lecții de viață, iubiri calme ca o zi leneșă de vară. Și mai există acea iubire nebună, unică și irepetabilă, aflată la limita dintre durere și plăcere, care rămâne întipărită pe suflet pentru totdeauna și ale cărei ecouri se aud la mult timp după ce s-a terminat. Pe Grace și Gavin, iubirea asta irepetabilă îi ia complet prin surprindere. Ea are nevoie de o evadare, să iasă din casa în care nu se mai simte acasă. El e obsedat de control, e periculos, fermecător, fascinant. Totul pare prea frumos ca să fie adevărat. Și chiar așa e. Pasiunea nebună, fluturii din stomac, întâlnirile pe furiș și fiorii marii iubiri se transformă curând într-o închisoare din care Grace nu mai știe cum să scape. O poveste de iubire se transformă într-o relație abuzivă, în care partea masculină domină totul, cu îndemânare și abilități nebănuite. Trecând prin toate etapele firești ale unei povești de iubire, autoarea explorează dedesubturile unei relații în care se regăsesc milioane de femei - captive într-o colivie de aur, incapabile să spună cuiva că nu se mai simt în siguranță alături de omul de lângă ele, că dragostea de la început s-a evaporat treptat și totuși mai există reminiscențe care le împiedică să recunoască adevărul. Și nu e vorba neapărat despre violență fizică, ci despre abuzurile subtile, cele care nu se văd, trucurile prin care un om îl poate obliga pe alt om să gândească și să acționeze așa cum i se spune. Există abuzul fizic, care de cele mai multe ori se termină cu o tragedie. Și există abuzul psihic, care poate continua la nesfârșit - atunci când ți se repetă zi de zi ce ai voie să spui, ce trebuie să gândești, cum trebuie să spui anumite lucruri și când să le spui, cum să interacționezi cu alți oameni din jurul tău și nu numai. Această formă de sclavie poate dura o viață întreagă, fără ca ceilalți să observe acest lucru, fără ca victima să mai fie capabilă vreodată să gândească de una singură. Există șantajul emoțional, când omul de lângă tine amenință cu sinuciderea de fiecare dată când îți faci bagajele. Și e inuman să fii nevoit să iei decizii de calibrul ăsta, să devii responsabil pentru o altă viață. E greu să scapi din asemenea strânsoare, să recapeți această încredere într-un alt om, să o iei de la capăt. Dar orice început are și un sfârșit, oricum ar fi acesta. În povestea lui Grace s-ar putea să ne regăsim cu toții, indiferent de gen. Și cred că e foarte important că asemenea povești încep să se înmulțească, să ajungă la tot mai multe persoane și să tragă un semnal de alarmă asupra relațiilor abuzive. Dar, dincolo de influențele tragice, Bad romance spune povestea unei mari iubiri. Iar marile iubiri par să fie mai mereu lecții de viață sau întâlniri fugare, doar unele purtând parfumul eternității. Marea iubire e mereu un eveniment în sine, chiar dacă durează o zi sau o viață și trebuie acceptată ca atare, asemenea tuturor experiențelor pe care ne este dat să le trăim. "Nu o știu acum, dar asta va fi una dintre cele mai fericite amintiri ale noastre. E de dinainte de țipete și lacrimi, înainte de vină și de tăcerile apăsătoare. Dinainte să îmi doresc să nu fi fost eu fata pe care o sărutai la petrecere." "Cu câteva minute în urmă erai iubitul meu perfect și acum... Nici nu mai știu cine ești. Chiar ieri am jucat un joc minunat de-a eu te iubesc mai mult și credeam că nimeni din lume nu s-a mai iubit așa ca noi. A fost remiză, am căzut noi de acord, cam pe când eram complet goi pe podeaua dormitorului tău." "Ești ca un labirint. Nu știu cum să ies din tine, nu pot vedea unde sunt. E ca alergatul pe întuneric atunci când sunt cu tine. Mă simt prinsă într-o capcană. Oriunde întorc privirea, e o fundătură. Mă tot întorc din punctul în care am plecat." Cartea o găsiți aici. Știți deja că mă extaziez excesiv în fața unei cărți despre adolescenți, dar romanul ăsta, o combinație perfectă de young adult și thriller captivant, e unul dintre cele mai bune pe care le-am citit anul ăsta. Are secrete, intrigi, o acțiune care nu încetează să surprindă, un grup de adolescenți care vor (cu orice preț) să-și găsească locul în societate, un grup de părinți care au impresia că pot conduce școala și lumea întreagă și câțiva profesori care trebuie să le pună în balanță pe toate pentru a-și ține afacerea în viață. E un fel de Gossip Girl adus la rangul unui thriller de excepție. Amelia a fost mereu copilul perfect - note mari, activităţi extraşcolare şi dedicare pentru cauze nobile, cuminte şi sfioasă. Moartea ei vine ca un şoc pentru Kate, mama adolescentei iubită de toţi profesorii. Iar moartea survenită prin sinucidere pur şi simplu nu e caracteristic Ameliei. Dar Kate află în curând o mulţime de detalii care par să descrie pe altcineva. Viaţa Ameliei devine brusc un puzzle imposibil de rezolvat pentru mama sa. Aparenta sinucidere se transformă într-o bănuială de crimă, iar dosarul Ameliei se redeschide, detaliile vieţii ei devenind importante pentru anchetă. Cluburi secrete, poze deocheate, o relaţie de iubire, fuga de la ore- toate acestea ajung să o caracterizeze pe Amelia, în timp ce Kate recunoaşte că nu şi-a cunoscut cu adevărat fiica şi că a greşit faţă de ea mai mult decât și-ar fi dorit. Drumul ei spre aflarea adevărului va fi presărat cu secrete din propria tinerețe, detalii șocante și o luptă constantă cu propriul sine... Pe lângă subiectele evidente, abordate în aproape toate romanele young adult , acesta se concentrează foarte mult pe tema cluburilor / societăților secrete și importanța covârșitoare pe care o au asupra adolescenților. Din simple locuri sau grupuri menite a deschide mintea unui tânăr care nu știe ce sau cine vrea să fie, cluburile secrete ajung să-și transforme membrii în roboți antrenați pentru un război al puterii. Practic, de la un grup de oameni cu care te identifici ca mentalitate, idei de viață, planuri de viitor, ajungi ori un intrus care nu se mai regăsește printre ceilalți , ori un dominator absolut care îi îndeamnă pe alții să lucreze în folosul lui. Ironia e, de cele mai multe ori, că aceste grupuri nu sunt secrete bine păzite - toată lumea știe de existența lor, dar nimeni nu știe cine sunt membrii, ce fel de acțiuni îi caracterizează, iar în cazul celor mai faimoase, toți se așteaptă să fie chemați de către lideri pentru a duce la bun sfârșit ritualul de inițiere și pentru a vedea ce înseamnă de fapt această apartenență. Lăsând la o parte avantajele apartenenței la un grup, în cazul acestor societăți secrete se ascunde de fapt o dorință de a deține puterea, de a-i conduce pe ceilalți din umbră și a manipula lucrurile pentru propriul interes. Iar adolescenții sunt înnebuniți după putere, în special în momentele cele mai vulnerabile. Toate personajele acestui roman se confruntă cu propriii demoni, acest lucru influențând parcursul lor și relația cu ceilalți. Domnul Woodhouse, directorul școlii, o avertizează de la început pe Amelia despre pericolul apartenenței la un grup secret și încearcă în repetate rânduri să o facă să renunțe, pentru a se putea concentra pe viitorul ei. Însă de cele mai multe ori, replicile lui seamănă cu un șantaj bine pus la punct, iar după moartea fetei își ia măsuri de precauție excesive, motive care trezesc nenumărate bănuieli. Cât despre fetele din celebrul grup, fiecare vede în acesta o șansă de a se regăsi undeva, în ceva ; fiecare dintre ele se luptă cu propriile probleme, cu disfuncționalitățile propriei familii, iar adunările și petrecerile sunt o evadare din înfruntarea adevărului. Atunci când lucrurile încep să se contureze, iar adevărul despre moartea Ameliei iese la iveală, nici nu mai știi cu certitudine dacă există un vinovat sau mai mulți, dacă niște adolescenți care se joacă de-a viața ar putea fi blamați pentru această tragedie sau dacă ei conștientizează într-adevăr riscurile la care se expun. Cumva toate faptele lor stau ascunse sub umbra protectoare a tinereții, a naivității și a lipsei de experiență în ceea ce ce privește relațiile cu ceilalți, dragostea și viitorul. Nu știu dacă tinerețea poate fi o explicație pentru faptele lor, căci pe parcursul acțiunii par destul de conștienți de răul pe care îl provoacă și de prăpastia care se cască sub victimele lor. Reconstituind-o pe Amelia e unul dintre cele mai emoționante și tulburătoare romane young adult pe care le-am citit. Cuvintele autoarei și-au făcut loc în mine, chiar dacă aparent e doar o poveste cu adolescenți care încearcă să-și găsească drumul. În realitate, lumea lor se aseamănă foarte mult cu cea a adulților, căci ei sunt cei de la care preiau tiparele, comportamentele și prejudecățile pe care le folosesc apoi în propriul mediu. Cartea o găsiți aici.
Motto : "You need Power, only when you want to do something Harmful, otherwise Love is enough to get everything done..." (Charlie Chaplin)
Am început s-o îndrăgesc şi să-i sorb cuvintele acum mulți ani, pe când scria la revista Tango, iar apoi m-am mutat pe blogul ei, unde povestea întâmplări și trăiri din ce în ce mai minunate. Am abordat-o cu mari emoții, spunându-i că poveștile ei îmi aduc lacrimi în ochi și speranță în suflet. Nici măcar nu mă așteptam să îmi răspundă, dar a făcut-o și am descoperit un om atât de frumos, de bun, de cald, căruia am îndrăznit să îi spun lucruri pe care nu le știa nimeni. M-a sfătuit să îi scriu ori de câte ori simt nevoia, oricât de neînsemnate mi-ar putea părea gândurile. A fost acolo și m-a ascultat și pentru asta îi mulțumesc!
Draga mea Anda, îți mulțumesc pentru toate cuvintele care mi-au încălzit sufletul când aveam cea mai mare nevoie. Îți mulțumesc că mi-ai trimis cartea ta mult visată cu autograf și pentru că ești un om atât de deosebit. De oameni ca tine avem nevoie : să ne aducă o fărâmă de frumos în minte, să ne arate că mai există frumos în lumea asta atât de înrăită. Dacă ești un macho irezistibil și te-ai gândit să-ți iei o amantă, ai face bine să te gândești de două ori. Ai putea să citești cărțile Corinei și să întorci problema pe dos de vreo trei ori, înainte să acționezi. Trebuie să fii calm, tenace și ambițios ca să-ți iasă toate învârtelile.
Corina scrie într-o manieră ironică și teribil de amuzantă despre dedesubturile căsniciei, secrete de așternut și sentimente bine ascunse. Căci și amanții au sentimente, nu-i așa? |
Arhivă
April 2024
|