Pe 29 ianuarie 1951, Henrietta Lacks intra pe poarta spitalului Johns Hopkins pentru un consult ginecologic. Își cunoștea deja diagnosticul, deși în mintea ei acesta se traducea printr-un nod în pântece. Howard Jones, ginecologul de serviciu, îi confirmă temerile, fiind surprins de dimensiunile, timpul de creștere și sensibiltatea tumorii. Jones nu mai văzuse așa ceva în toată cariera lui. După câteva zile, Jones primește rezultatele biopsiei, iar pe 5 februarie o sună pe Henrietta, anunțând-o că suferă de un cancer cervical. Aceasta revine la spital, unde este supusă primei runde de chimioterapie (la acea vreme, încă se utiliza radiumul descoperit de Marie Curie, efectele lui devastatoare nefiind bănuite încă). În timpul procedurii sunt recoltate două probe - una din țesutul sănătos, alta din tumoră. Henrietta era inconștientă, aflată sub efectul anesteziei generale - nu își dăduse acordul peste aceste recoltări, nici măcar nu știa ce înseamnă acest lucru sau la ce ar putea să o ajute. La vremea aceea însă, șeful lui Jones, TeLinde făcea un studiu prin care voia să demonstreze că toate cancerele descoperite în primele stadii ar trebui tratate agresiv, pentru a împiedica metastazarea altor organe. Pentru acest studiu avea nevoie de probe - majoritatea au fost recoltate de la persoane de culoare, cărora nu li se cerea acordul pentru acest lucru. În momentul recoltării celulelor Henriettei, doctorul TeLinde era disperat. Toate celulele recoltate mureau destul de repede, indiferent de eforturile pe care le făceau pentru a le ține în viață. Însă celulele canceroase ale Henriettei au supraviețuit și s-au înmulțit, iar datorită ei medicina a cunoscut transformări surprinzătoare. Celulele ei au stat la baza dezvoltării vaccinului antipoliomielitic, studiilor asupra clonării, fertilizării în vitro și multe altele. Dar persoana din spatele lor a rămas necunoscută. Familia ei nu a beneficiat niciodată de banii proveniți din vânzarea acestor celule, mulți dintre ei abia și-au permis o asigurare medicală, iar furia lor a crescut tot mai mult de-a lungul anilor din cauza modului în care a fost tratată Henrietta de către medici. Așadar, în spatele multor descoperiri importante care fac astăzi parte din medicina modernă, stă o persoană reală, o femeie care nu a știut prea bine ce se întâmplă cu ea și totuși și-a cunoscut diagnosticul înaintea medicilor. Cartea scrisă de Rebecca Skloot dorește să schimbe imaginea acestei femei remarcabile, punând un chip înaintea dezvoltării științei și reușind să spună o poveste despre viață, sărăcie, neputință și importanța eticii în medicină, dar și despre diversitate și acceptarea tuturor formelor ei. Vă întrebați, poate, cum a fost posibil ca Henriettei să i se ia atât de mult fără prea multe explicații. În primul rând, Henrietta era o persoană de culoare. Iar colorații, cum li se spunea la acea vreme, aveau un spațiu separat de celelalte din spital, nu li se dădeau prea multe explicații legate de cauzele bolilor sau tratamente, ce presupune un anumit tratament și de ce e preferat în pofida altora sau ce înseamnă anumite proceduri. În al doilea rând, la acea vreme nu exista ceea ce numim astăzi consimțământ informat al pacientului - oamenii nu prea aveau idee de ceea ce urma să se întâmple în spital, ce riscuri presupuneau procedurile sau operațiile efectuate. Bănuiesc că albii nu erau tratați la fel ca negrii, însă era informării pacientului asupra tuturor procedurilor era încă departe. Nu existau legi clare în privința recoltării de țesuturi de la un pacient, a anumitor experimente sau injectări cu substanțe încă necunoscute. Exista doar o presupunere în privința conștiinței personalului medical, un cod nescris al eticii medicale și nimic mai mult. Iar ceea ce s-a întâmplat cu celulele Henriettei și cu mulți alți oameni în acea vreme confirmă faptul că toate progresele pe care astăzi le vedem ca certitudini au fost făcute cu sacrificiu uman. Și tocmai aceasta e întrebarea pe care autoarea o rostește prin fiecare frază - care sunt limitele eticii medicale? Dar ale progresului? Mă întreb cum ar fi fost gestionată astăzi o situație asemănătoare. Căci faptul șocant din toată această poveste a fost omiterea numelui de la care au plecat celulele HeLa. Practic Henrietta a devenit doar o aglomerare de celule, în care medicii vedeau nenumărate posibilități de a trata anumite boli, uitând că în spatele lor s-a aflat o persoană reală, cu vise, dorințe, temeri și multă durere în suflet. Iar ceea ce face Rebecca Skloot, pe lângă expunerea poveștii și explicarea tuturor detaliilor medicale, e să o umanizeze, să îi redea chipul în fața oamenilor care îi citesc numele ; autoarea nu se concentrează doar pe familia Henriettei, cei pe care i-a lăsat în urmă, ci și pe copilăria și adolescența ei, pe viața ei de dinainte de diagnostic și după aflarea lui. Henrietta a fost o femeie plină de viață, optimistă, încrezătoare și extrem de bine orientată în ciuda lipsei de educație. Contribuția ei la progresele științei a fost enormă, dar cred că mai presus de asta continuă să dea un exemplu de optimism și curaj. E un roman extraordinar, cum demult n-am mai citit și îl găsiți aici.
0 Comments
Inteligența și aptitudinile păsărilor au fost puse la îndoială din cele mai vechi timpuri. Există o multitudine de expresii care confirmă acest lucru, precum "de aruncat la păsări", "creier de porumbel" , când spui despre cineva că e un "fazan" , "să cotcodăcești" etc. În ultimele două decenii, lucrurile s-au schimbat, oamenii de știință dovedind că păsările sunt extrem de inteligente și sufletiste - unele țin doliu după membrii familiei, își fac cadouri, pot rezolva un puzzle asemenea unui copil de cinci ani sau pot executa operații matematice simple. Cartea de față este o călătorie fascinantă în lumea păsărilor, dar și o cercetare științifică asupra unor ființe pe care le-am judecat prea aspru. Ceea ce m-a fascinat întotdeauna la păsări e libertatea absolută pe care o inspiră , capacitatea de a poposi oriunde, indepedența de a-și construi propriul destin, fără a depinde prea mult de membrii familiei. Indepedența se câștigă destul de timpuriu spre deosebire de specia umană. Puii învață rapid să se adapteze la mediul înconjurător, urmărindu-și cu atenție mama și învățând destul de repede să facă aceleași lucruri. Există specii de păsări care celebrează fidelitatea și dragostea fără margini o viață întreagă - specii care înțeleg cu adevărat sensul cuvântului monogamie, precum lebedele, albatroșii, vulturii negrii. Acestea își aleg un singur partener pentru toată viața, despărțirea de acesta survenind doar în cazul morții. În ultimele două decenii, oamenii de știință au descoperit o mulțime de lucruri interesante despre păsări, studiindu-le comportamentul de zi cu zi. Păsările sunt capabile de lucruri mari - pot suferi la fel ca oamenii, își curtează partenerii pe care îi aleg, făcând eforturi deosebite pentru a le câștiga afecțiunea, sunt capabile să țină minte unde și-au ascuns proviziile în urmă cu destul de mult timp, găsind locurile exacte ; fac o mulțime de lucruri pe care le facem și noi, oamenii, însă până acum acestea nu ne-au trezit vreun interes deosebit. Cartea de față ne amintește că orice ființă vie este capabilă de lucruri mari și trebuie respectată pentru toate trăsăturile care o deosebesc de ceilalți. Chiar dacă suntem obișnuiți să îi apreciem doar pe cei de o seamă cu noi, animalele și păsările ne oferă (de multe ori) adevărate lecții de viață, pline de înțelesuri profunde. Spre exemplu, nu am auzit vreodată de un animal care să își abandoneze puii ; oamenii, din păcate, comit această faptă, ajungând uneori și la lucruri mai grave. Toate cercetările oamenilor de știință nu ne arată doar inteligența sau compasiunea acestor ființe, ci aduc în discuție o trăsătură pe cale de dispariție în lumea modernă - toleranța. Suntem atât de obișnuiți cu lumea noastră perfect construită, mult prea preocupați de propriile probleme pentru a ne mai gândi și la ale altora. Uităm tot mai des să privim natura cu toate ființele ei, să îi ascultăm muzica și să ne bucurăm. Pur și simplu. Cartea o găsiți aici. Nimic nu e mai interesant decât o lume (aproape) inaccesibilă povestită de un om din interiorul ei - cam așa e și povestea lui Adam Kay, fost medic, actual scriitor. Adam a decis să arunce totul în flăcări, dezvăluind secrete din interiorul sistemului, la jumătate de deceniu de când a încetat să practice. Complet lipsit de prejudecăți sau infatuare, extrem de ironic la adresa propriei persoane, dar și la adresa pacienților sau a superiorilor săi, Adam își conduce cititorii într-o lume invizibilă, o lume care nu se vede atunci când calci pragul unui spital. Lucrez în domeniul medical și știu cât poate fi de ciudat/fascinant pentru un om din afara sistemului să afle cum funcționează de fapt lucrurile și cum rezistăm în fața oceanului de sarcini pe care trebuie să le îndeplinim pentru ca totul să pară perfect și să meargă ca uns. La fel cum mărturisește și Adam, sistemul are multe, multe, MULTE lipsuri, pe care pacienții nu le cunosc - și, spre marea mea surprindere nici sistemele medicale din alte țări nu funcționează perfect, deși aveam impresia că lucrurile stau altfel. Primele dezvăluiri ale lui Adam sunt legate de facultatea de medicină și motivele ciudate pentru care viitorii studenți decid să meargă pe acest drum. E un lucru mare să îți alegi cariera la 16 ani, fără să ai habar ce te așteaptă pe parcursul drumului. Facultatea nu l-a pregătit pentru toate experiențele de viață și de moarte care au început din primul an după terminarea acesteia. Programul infernal, milioane de întrebări și griji legate de pacienți, orele suplimentare neobservate de nimeni - toate acestea Adam le ironizează cu amărăciune, căci de acum avea un statut aparte, cel de medic. Relația lui începe să se clatine din temelii, prietenii vechi ajung să creadă că e răuvoitor când refuză (aproape) fiecare întâlnire, șefii lui îl tratează ca pe ultimul om. Lucrurile se precipită din ce în ce mai mult și după mulți ani de muncă și sacrificii pe plan personal, Adam decide să renunțe la această carieră aducătoare de stres și hipertensiune ( veți înțelege aluzia citind cartea ; de asemenea nu vă voi dezvălui motivele lui Adam de a renunța la medicină).
Sinceritatea lui Adam, precum și explicațiile amănunțite oferite cititorilor pentru fiecare termen medical fac din cartea lui o poveste de neratat. I-am apreciat autoironia, experiențele relatate, pasajele care te obligă să scapi câte o lacrimă și curajul de a povesti ce reprezintă această meserie - cu bune și cu rele, în special cu rele. Știu că din exterior totul pare minunat, iar medicii sunt priviți ca delegați de Dumnezeu să împrăștie bine peste tot pe unde merg, însă lucrurile sunt puțin mai complicate. Nu e ușor să ții viața unui om în mâini sau să iei decizii rapide legate de supraviețuirea cuiva. Ne găsim cu toții în ipostaza de pacient (la un moment dat) și am da orice ca persoanele dragi să fie tratate corect și cu empatie, ca medicul să fie relaxat și cu gândul doar la cei pe care îi tratează, însă de cele mai multe ori ei sunt cu gândul în 798989 de părți, sunt stresați și mega-obosiți, toată lumea trage de ei pentru diverse probleme și până la urmă, sunt tot oameni, la fel ca ceilalți. Au case, familii care îi așteaptă, probleme, datorii, griji, vise. Sunt un fel de eroi în spital, dar nu și acasă, unde nu își gestionează problemele la fel de bine ca la locul de muncă. O să vă cam usture reprezintă o viziune realistă a sistemului medical și a celor care ne salvează, fără să lase deoparte frumusețea și satisfacțiile meseriei de medic, problemele existente și soluțiile care s-ar putea aplica acestora. Cartea o găsiți aici. Peter Wohlleben, cunoscut în lumea întreagă datorită cărții Viața secretă a copacilor, revine cu o nouă poveste despre păduri și magia lor. Chiar avem nevoie de instrucțiuni de folosire pentru pădure? vă veți întreba, poate. Conform autorului, avem MARE nevoie. Căci am încetat să vedem pădurile că pe o sursă de relaxare și comuniune perfectă cu natura- le vedem doar ca surse de exploatare pentru industria lemnului, locuri periculoase în care nu e înțelept să ne aventurăm, uitând în tot acest timp că nu ne străduim destul să le înțelegem dinamica și rolul în viața noastră. Pentru a face acest lucru, trabuie doar să ne plimbăm pe cărările lor, fără să le facem rău, fără să privim în spate la fiecare pas, fără să le amenințăm încontinuu. În toată fuga nebună care caracterizează secolul XXI, am ajuns să privim natura și bogățiile ei ca pe ceva ce ne aparține în totalitate, uitând să o respectăm și să o protejăm. Am uitat ce înseamnă respectul în general, iar cel pentru planeta pe care trăim e aproape inexistent - multe specii de animale au supraviețuit multor secole de încercări, dar au dispărut acum, în era puterii supreme a rasei umane ; pădurile se exploatează din ce în ce mai mult (la noi în țară situația e de-a dreptul dramatică) ; încălzirea globală deja face ravagii, iar consecințele ei le suportăm cu toții, din cauza ambiției nemăsurate care nu ne dă pace. Peter Wohlleben este un ecologist convins și un scriitor proaspăt în lumea non-ficțiunii. Dragostea lui pentru natură și în special pentru pădure se observă cu ușurință din ceea ce scrie. Experiența sa, dar și afacerea pe care a pus-o pe picioare pentru a proteja natura conferă credibilitate frazelor sale. Plimbările prin pădure, întâlnirile cu animalele sălbatice, lumea plantelor, metodele de supraviețuire a copacilor în vremuri tulburi - nu există temă pe care autorul să nu o dezvolte în această carte, povestind cu drag despre secretele pădurilor, lucrurile pe care nu le vedem, dar le putem intui cu ușurință, metodele prin care ne putem bucura de ele fără a le dăuna în vreun fel. Concluzia acestor instrucțiuni este faptul că trebuie să ne lăsăm în voia simțurilor atunci când ne plimbăm într-o pădure. Trebuie să înțelegem faptul că facem parte din natură, ea nu este împotriva noastră, atâta timp cât o lăsăm așa cum am găsit-o. Cartea o găsiți aici. Considerat cel mai amuzant scriitor din America, David Sedaris reușește (fără prea multe eforturi) să transforme orice situație jenantă sau ciudată într-o întâmplare demnă de tot râsul. Nu există subiect pe baza căruia să nu presare puțin umor, două lingurițe de ironie și o porție de satiră bine dozată în fiecare frază. De la începuturile sale (când era nevoit să-și ia multe sluje part-time) și până astăzi, când a reușit să devină cunoscut publicului larg, David Sedaris redă cu umor și nonșalanță toate momente ciudate din viața sa , clipe de cumpănă sau de mare deznădejde, clipe amuzante și situații în care ne aflăm cu toții la un moment dat, fără să știm prea bine cum să le gestionăm. Pasiunea mea pentru citit se traduce de cele mai multe ori în cărți cu subiecte sensibile, cărți care trezesc multe în mine și mă lasă fără suflare după ultima pagină. Le găsesc rar, le savurez din tot sufletul, le povestesc tuturor despre ele dacă îmi este permis și le învinuiesc pentru inabilitatea de a începe o nouă lectură într-un timp scurt. Tocmai din cauza asta, uneori simt nevoia să citesc ceva și să râd. Să râd din tot sufletul, să simt că nu sunt singura care se confruntă cu anumite probleme, să mă destind prin intermediul frazelor scrise de un om pe care nu-l cunosc. Exact asta face cartea lui Sedaris - te transportă într-un univers paralel, plin de glume bune și fraze relaxante, îți arată o altă versiune a evenimentelor și te destinde încetul cu încetul, până când nu mai simți nevoia să pleci din noua lume. Cu toții avem nevoie de momente care să ne destindă, întâmplări în care să ne putem identifica ușor cu personajul principal, să-i înțelegem uimirea și neputința de a reacționa, dar și gândurile sau frazele apărute în minte la puțin timp după ce situația s-a terminat. David Sedaris a mai scris În pielea goală și Eu o să vorbește drăguț cândva, ambele apărute în colecția Narator a editurii Publica. Înafară de umorul care răzbate din scrierile sale, Sedaris scrie despre luptele eterne pe care le ducem cu toții, minciunile pe care ni le spunem pentru a merge mai departe și cum ne raportăm la ceilalți atunci când societatea ne arată cu degetul. Cartea o găsiți aici. Lumea plantelor e fascinantă și plină de mistere. Pentru a le dezlega, ai nevoie de o ambiție nemăsurată, o dragoste imensă și mult curaj pentru a depăși numeroasele piedici care se vor ivi în calea ta. Hope Jahren e prima femeie cu o catedră la secția de Științe ale Pământului și Planetare, înființată în 1876 la Universitatea Johns Hopkins. Povestea ei de viață e una impresionantă - pe lângă marea pasiune pentru știință, dramele personale fac din destinul ei un deliciu literar, presărat la tot pasul cu momente de cumpănă și soluții ingenioase. Fata de laborator e în egală măsură o autobiografie și un compendiu de știință, Este povestea unei femei care a avut curaj să înfrunte prejudecățile celor din jur, luptând pentru visul ei și ajungând să-și câștige locul într-o lume de dominanță masculină. Ambiția ei a fost ca un foc care a pârjolit totul în jur, permițându-i să vadă adevăratul scop al luptei. Există oameni, asemenea lui Hope, pentru care pasiunea devine stil de viață, care nu se abat de la drumul lor oricât de greu ar deveni și care văd totul cu o claritate de neimaginat pentru cei din jur. Să-ți faci loc într-o lume în care bărbații stabilesc regulile jocului e un act de inconștiență, dar și de curaj nebun. Să-ți stabilești un asemenea țel poate părea aproape prostesc, însă Hope nu a fost niciodată un om banal. Turbulențele vieții personale i-au influențat munca de fiecare dată și i-au transformat drumul într-unul sinuos, dar Hope vorbește despre fiecare etapă ca despre un dar de la Dumnezeu. Căci fiecare experiență, oricât de tragi-comică ar fi, ne modelează personalitatea mult mai mult decât rutina. Replica de final e una destinată stopării unui fenomen tot mai devastator : tăierea copacilor. "Lumea noastră se destramă în tăcere. Civilizația omenească a redus plantele, o formă de viață veche de 400 de milioane de ani, la trei lucruri : hrană, leac și lemn. Cu obsesia noastră neobosită și pururi mai mare de a obține volum, eficiență și diversitate sporită a acestor trei lucruri, am devastat sistemul ecologic al plantelor într-o măsură mai mare decât ar fi făcut-o milioane de ani de catastrofe naturale. Drumurile au crescut ca o ciupercă maniacală, și nesfârșiții kilometri de șanțuri care mărginesc aceste drumuri sunt morminte timpurii pentru poate milioane de specii de plante dispărute în numele progresului." Fiind o iubitoare feroce a plantelor și a lumii lor, Hope avertizează (la fel ca mulți alții) asupra efectelor devastatoare ale progresului uman - suntem tot mai mulți și tot mai nepăsători față de mediul înconjurător. Stabilim recorduri și facem descoperiri, însă uităm să ne întoarcem privirea și sufletul către ceea ce ne menține în viață. Spunea cineva pe o rețea socială, în urmă cu câțiva ani, oarecum ironic, oarecum realist - "Când toți copacii vor fi tăiați, o să vă dați seama că nu puteți respira bani." Toate semnalele de alarmă trase de oamenii de știință s-ar putea să nu fie suficiente pentru a ne trezi la realitate, însă e cert că trebuie să știm, să ne informăm și să ne mobilizăm cu toții pentru o schimbare benefică. Am mai vorbit despre aceste lucruri și în alte recenzii și poate că dacă o repet suficient de des, voi provoca eu însămi o schimbare. Cartea o găsiți aici și trebuie neapărat să vedeți ce surprize ne-a pregătit editura Publica pentru acest an. Citate"Oamenii sunt ca plantele : cresc înspre lumină. Am ales știința pentru că știința mi-a dat ce îmi trebuia - un cămin, în cel mai literal sens al cuvântului : un loc unde mă simțeam în siguranță."
"Fiecare început este sfârșitul unei așteptări. Ni se dă o șansă de a fi, nici mai mult, nici mai puțin. Fiecare dintre noi este în același timp imposibil și inevitabil. Fiecare arbore întreg a fost la început o sămânță care a așteptat." Amy Stewart - Botanistul euforic. Plantele din care se fac cele mai grozave băuturi din lume12/9/2017 Petrecerile au execitat mereu o fascinație aparte asupra oamenilor. Din cauza atmosferei ruptă de realitate, a consumului de băuturi spumoase sau a companiei selecte, suntem ahtiați după motive de sărbătoare și cum să le oferim concretețe. Istoria licorilor care ne animează orice prilej de întâlnire este una lungă și zbuciumată. De când au descoperit multiplele proprietăți ale plantelor și le-au transformat în alcool, oamenii au fost fascinați de licorile diverse și stările pe care acestea le exercitau asupra lor. În Botanistul euforic, Amy Stewart cercetează cele mai cunoscute plante din lume, proprietățile lor și ne dă niște rețete de cocktail-uri savuroase, numai bune de savurat acum de sărbători.
Până acum câteva zeci de ani, eram considerați specia superioară a planetei noastre. Prădătorii supremi, conducători înnăscuți - acest lucru s-a schimbat datorită studiilor făcute asupra altor forme de viață, specii de animale sau plante care s-au dovedit a fi mult mai inteligente și mai predispuse la schimbare decât noi. Peter Godfrey-Smith e unul dintre oamenii care studiază asemănările, dar și deosebirile dintre noi și celelalte specii - este profesor de Filosofie, de Istorie și Filosofia Științei și scufundător profesionist (filmările sale au fost difuzate pe National Geographic Channel). A scris patru cărți, iar prezenta este o scrisoare de dragoste adresată diversității oceanelor și un semnal de alarmă asupra suferinței pe care o producem prin acțiunile noastre nesăbuite.
Agustin Fuentes - Scânteia creativă. Cum au devenit oamenii ființe excepționale datorită imaginației10/9/2017 Supraviețuirea noastră ca specie se datorează multor calități dobândite de-a lungul veacurilor și în special creativității. Începând din cele mai vechi timpuri și până astăzi, imaginația noastră ne-a salvat din situații-limită, asigurându-ne continuitate pe această planetă și speranță tot mai mare de viață. Bazându-se pe ultimele studii și descoperiri din biologie sau arheologie, Agustin Fuentes se întoarce în timp pentru a evidenția evoluția rasei umane și pentru a demonta miturile în care credem de sute de ani.
Ed Yong - Cuprind mulțimi. Miliardele de microbi din noi și felul în care ne modelează viața9/28/2017 O carte despre microbi... Vă văd deja ridicând din sprâncene! În pofida subiectului total neatractiv, trăim într-o lume a microbilor,îi purtăm în noi și ne asemănăm cu ei mai mult decât am vrea să recunoaștem - unii dintre ei ne țin în viață și în echilibru, alții sunt capabili să ne omoare. Majoritatea dintre noi se feresc de microbi excesiv, deoarece nu le înțeleg rolul. În cartea sa, Ed Yong face o analiză a acestei lumi microscopice, începând cu fascinanta lume animală și terminând cu infecțiile intraspitalicești, obsesia noastră pentru curățenie și echilibrul precar dintre sănătate și boală.
|
Arhivă
April 2024
|