So many years of education, yet nobody taught us how to love ourselves. 

​Inteligența emoțională este încă un concept destul de ciudat și dificil de înțeles. În ciuda tuturor provocărilor, al progreselor și a vieții pe care am ajuns să o trăim, suntem destul de înapoiați când vine vorba despre propriile emoții și felul în care le gestionăm. Energia noastră este canalizată spre a dobândi cât mai mult din punct de vedere material și mai puțin spre sănătatea psihică, interacțiunea cu ceilalți și relațiile personale. Suntem atât de prinși în mecanismul care continuă să se învârtă în ciuda voinței noastre, atât de obișnuiți să fugim mereu de tot ceea ce ne înspăimântă, atât de temători să ne confruntăm cu ceea ce ne poate răni. Am ajuns să punem preț pe lucruri atât de neînsemnate și să ignorăm cu bună știință ceea ce ne-ar putea salva. De ce? Pentru că ne este teamă să stăm față în față cu noi înșine, să ne vedem așa cum suntem cu adevărat, departe de ochii celor care ne iubesc și văd doar părțile pe care le scoatem la supafață. Nimeni nu ne-a învățat să ne iubim în proporție de 100%, să ne acceptăm drept ceea ce suntem și să ne arătăm în fața celorlalți toate fațetele. 

Cartea este un fel de manual al educației emoționale, o bază care să-și ajute cititorii să înțeleagă cât de important e să ne iubim așa cum suntem și să investim mai mult în noi, în sănătatea noastră psihică. Poate că pare un lucru banal, dar iubirea de sine e fundația de la care pleacă toate relațiile cu cei din jur, dar și acțiunile și atitudinea noastră. Când această fundație este plină de crăpături sau insuficient de solidă, toate celelalte încep să se clatine și ne întrebăm fără rost unde am greșit. Toate răspunsurile se află în interiorul nostru, în copilărie și relația cu părinții, în relația cu noi înșine. Ceea ce suntem și ceea ce simțim se reflectă în acțiunile noastre, în oamenii pe care îi atragem lângă noi, în deciziile pe care le luăm. Atunci când nimic nu pare să meargă așa cum trebuie, e necesar să ne uităm în primul rând la noi înșine, să ne analizăm intens înainte de a arunca vina pe ceilalți. 

​Într-o lume din ce în ce mai axată pe partea efemeră, care riscă să dispară într-o clipită, avem nevoie de o bază solidă care să ne mențină la suprafață. Cartea asta poate fi un bun început pentru o viață trăită în deplină conștiență și asumare, atât față de noi, cât și față de cei din jurul nostru. Cartea o găsiți aici. 

După romanul ei de debut, Ura cu care lovești , inspirat de mișcarea Black Lives Matter, Angie Thomas revine cu o nouă poveste din comunitatea afro-americană. Chiar dacă povestea este una aparent banală ( o fată de șaisprezece ani care își dorește foarte mult să devină cântăreață de rap) , autoarea se concentrează pe detaliile particulare, pe obstacolele și realitățile de zi cu zi ale oamenilor de culoare, pe problemele comunității. O comunitate formată din oameni simpli, cu speranțe și visuri, pe care societatea încearcă să îi calce în picioare încă din fragedă pruncie, pe care îi etichetează pentru a-și ascunde propriile frustrări și încearcă să îi controleze prin orice mijloace. 

Protagonista romanului este Brianna, o adolescentă profund interesată de o carieră muzicală. Tatăl ei a fost o legendă a muzicii underground, iar Brianna vrea să îi calce pe urme. Dar visul ei se bate cap în cap cu problemele obișnuite de acasă, unde mâncarea nu este niciodată suficientă, iar banii absenți. Când totul îți este împotrivă, iar lumea te judecă fără să te cunoască, e dificil să-ți creezi propriul drum. Când ești considerat din start un copil-problemă, toate eforturile tale de a demonstra contrariul se lovesc de ziduri impenetrabile. După ce primul său cântec, care conține toată frustrarea acumulată de-a lungul anilor, o transformă într-o persoană care instigă la violență, Brianna decide să devină exact întruchiparea etichetei pe care a primit-o. Însă problemele sale sunt mult mai mari decât un cântec lansat prea repede sau furia care îi mocnește în sânge... 

După protestele din SUA, lumea s-a împărțit în două tabere. Cei care susțin sus și tare că oamenii de culoare au fost și sunt discriminați în continuare, în pofida discursurilor de toleranță la care asistăm de ani buni și cei care consideră că toate manifestările au avut un caracter penibil. Lucrurile au degenerat foarte repede după moartea unui bărbat de culoare, pe care un polițist l-a ținut lipit de șosea timp de 8 minute, cu genunchiul pe gâtul acestuia. Această violență absurdă nu a făcut decât să dea naștere mai multor acte de violență, manifestări de ură și frustrare acumulate în zeci de ani. Istoria oamenilor de culoare nu s-a schimbat prea mult nici în lumea modernă și citind romane precum cele ale lui Angie Thomas îți dai seama că unii dintre noi sunt condamnați din start de către ceilalți, li se pun etichete mult prea devreme și sunt considerați inferiori din cauza culorii. Am început să caut povești care să descrie cu acuratețe dificultățile cu care se confruntă acești oameni, provocările la care sunt supuși în fiecare zi, pentru că adevărul e undeva la mijloc, iar nuanțele sunt dificil de identificat atunci când lumea ta e cu totul diferită. Nu ai cum să înțelegi cu adevărat o persoană până când nu ai fost în aceleași situații ca și ea, iar acest lucru e aproape imposibil în acest caz. 

Majoritatea oamenilor, inclusiv eu, nu știu cum arată viața reală, brută și fără poleială. Nu știu cum e să nu ai ce să mănânci, nu știu cum e să fii martor la violență încă din copilărie, nu știu ce înseamnă să fii pus la zid pentru fiecare faptă rea. Ne confruntăm și noi cu etichete, cu discriminare și prejudecăți, dar ele nu se bazează niciodată pe ADN-ul nostru, pe esența a ceea ce suntem, ci mai degrabă pe ceea ce facem, pe comportamentul și ideile noastre. Dar să fii judecat în funcție de culoarea pielii, pe asta n-avem cum s-o trăim vreodată. Încă mai credem în superioritatea rasei albe, deși viața începe să ne demonstreze din ce în ce mai des că suntem doar o rotiță din întregul mecanism și că el poate funcționa la fel de bine și fără noi. 

Cartea o găsiți aici.