În 2019, Virginie Grimaldi a fost pe locul trei în top 10 cei mai bine vânduți romancieri francezi. Cărțile ei au cucerit publicul francez, câștigând repede popularitate în rândul cititorilor. A debutat în 2015 cu romanul Prima zi a restului vieții mele , iar restul romanelor i-au sporit succesul an de an. Romanul de față spune povestea unei tinere, psiholog de profesie, care, printr-o conjunctură nefericită a destinului, ajunge să lucreze la un azil de bătrâni. Departe de viața pe care o cunoștea, Julie încearcă să se adapteze la situația în care se află. Poartă în suflet durerea ultimelor experiențe trăite și are mare nevoie de o nouă perspectivă asupra viitorului. 

Cu un simț al umorului incredibil și dând dovadă de toleranță la fiecare pas din poveste, autoarea descrie drumul lui Julie spre vindecare și fericire. Viața la azilul de bătrâni nu e atât de groaznică pe cât și-a imaginat, iar rezidenții au o mulțime de povești de spus, care mai de care mai interesante. Trecând în revistă toate experiențele de viață ale celor pe care îi are sub supraveghere, Julie își dă seama că nu există destin fără greșeală sau greutăți. Tot ceea ce contează e modul în care gestionăm experiențele pe care ni le oferă viața, ce învățăm de la oamenii pe care ni-i trimite în cale și cât de repede învățăm să mergem mai departe, indiferent de consecințe. 

Romanul este o lectură ușoară, care curge lin și te face să te îndrăgostești tot mai tare de personaje. Fiecare dintre ele poartă cu sine o durere adâncă, secrete îngropate de mult timp, dar și speranâa unei noi șanse. Pentru Julie, evenimentele nefericite s-au succedat mult prea repede, dar reușește cumvă să găsească alinare în poveștile pline de mister ale rezidenților căminului. Deși la început are impresia că va fi dificil să lucreze cu ei, îți dă seama că fiecare dintre ei tânjește după trecut, după viața plină pe care o trăiau înainte, după persoanele de care erau înconjurați și alături de care fiecare moment era plin de însemnătate. 

Viața își urmează cursul întotdeauna, iar planurile pe care ni le facem, iluziile și speranțele pălesc în fața evidenței, a locurilor în care ajungem și a oamenilor pe care îi întâlnim. Nu cred că există coincidențe, ci doar drumuri care au fost mereu acolo, așteptând să luăm decizia corectă sau să ne ascultăm instinctul. 

Cartea o găsiți aici. 

O mamă și un fiu se luptă să-și recapete viețile într-o ultimă încercare disperată. În timp ce pentru unul timpul se scurge mult prea repede, aproape dureros, pentru celălalt trecerea lui e chinuitor de lentă. În urmă cu zeci de ani, Mary Manson trăia împreună cu soțul ei Jack pe insula Bruny. Jack era păzitorul farului într-un ținut măturat de vanturi și de furtuni din îndepărtata Tasmania. Relația lor, începută pe această insulă, a fost plină de fericire și momente de neuitat, la fel ca pentru oricare alți tineri profund îndrăgostiți. Însă viața le-a decimat relația și destinul încetul cu încetul, până când s-au pierdut de tot. Mary e acum la capătul vieții și vrea să moară pe insula Bruny, locul pe care l-a iubit toată viața ei. Poartă cu ea un secret teribil, unul care i-ar putea distruge fărâma de viață care i-a mai rămas. Povestea ei se împletește cu cea a paznicului de pe insulă, omul pe care l-a angajat să o verifice zi de zi. Leon are propriile necazuri acasă, propriul zbucium care nu îi dă pace și o furie dezlănțuită care nu îl părăsește niciodată. Habar nu are de planul bătrânei doamne Mason și ce rol va avea el în îndeplinirea acestuia. Însă nu bănuiește nicio clipă că s-ar putea ajuta reciproc... 

Mezinul familiei, Tom, este cuprins de un dor fără capăt în timp ce trăiește o viață singuratică, departe de oameni și civilizație. Antarctica e pământul după care tânjește, fascinația acelor locuri nefiind mai slabă nici măcar în prezent. Acele locuri i-au furat pentru totdeauna inima și i-au distrus viața în egală măsură. Are nevoie de o nouă șansă și s-ar putea să apară acolo unde nu se așteaptă să o găsească. Dar o nouă plecare pe continentul unde sufletul i-a fost rupt în milioane de bucăți ar fi aproape imposibilă acum, când mama lui e pe moarte și are nevoie de ajutorul lui. 

Romanul se desfășoară pe fundalul a două țări impresionante -  Tasmania și Antarctica. Destinele personajelor sunt modelate de locurile în care și-au petrecut copilăria și de cele pe care le-au descoperit mai târziu, adulți fiind. Experiențele de viață, oamenii și ținuturile își pun amprenta pe fiecare dintre ei. Doamna Mason este complet legată de locul unde a învățat să muncească, să se bucure de natură, să iubească, pe când fiul ei, Tom, este profund împărțit între două lumi - cea a Antarcticii, pe care a părăsit-o cu sufletul pustiit și cea în care își trăiește acum existența cu gândurile în altă parte. Sufletul lui este pe jumătate aici, pe jumătate lipit de trecutul care l-a maturizat. Paznicul de pe insulă, Leon, își dorește să se afle în altă parte, dar datoria pe care o are față de mama lui îl împiedică să se dezvolte, să plece din locurile pe care le cunoaște atât de bine și pe care le-ar lăsa cu drag în urmă. 

Doamna Mason este dovada vie a faptului că nu poți fugi de trecut dacă nu ți-ai încheiat socotelile cu el. Acesta are abilitatea de a te prinde din urmă tocmai în momentele în care viața pare să meargă pe un făgaș normal. Destinul are propriile căi de a se împlini, indiferent de circumstanțe sau de trecerea timpului, indiferent de minciunile cu care ne îndulcim existența. 

Cartea o găsiți aici. 

Minciuna are picioare scurte. 

​Decât minciuna, mai bine un adevăr dureros. 

Autorul pornește de la premisa că niciodată nu ar trebui să spunem vreo minciună, deși nu cred că există om pe lumea asta care să nu fi folosit acest truc în anumite situații. Însă minciuna are rădăcini adânci și de obicei conduce la un șir de minciune care să o acopere pe prima, erodează relații bazate pe încredere și distruge tot ce-i stă în cale. Prin nenumărate exemple , autorul își susține teoria arătând cum se pot distruge legăturile dintre persoane atunci când unul spune o minciună, indiferent că vorbim despre relații personale, relații de la locul de muncă sau pur și simplu circumstanțiale. Oamenii tind să mintă ori pentru a se proteja și a câștiga timp, ori pentru că sunt convinși că celălalt nu este capabil să suporte adevărul. 

Minciuna capătă diverse forme în fiecare zi a vieților noastre și este aproape imposibil de eradicat. În unele cazuri, este folosită la rang de artă, iar lumea în care trăim pare s-o fi ridicat pe un fel de piedestal. Nimeni nu mai suportă să audă adevărul, pentru că adevărul supără și scoate la iveală tot ceea ce încercăm să ascundem. Toată mizeria de sub măștile pe care le purtăm în lume, toată furia și frustrarea care ne împing la gesturi necugetate, toate urâțenia caracterelor care se vor cinstite și fără pată. Minciuna face parte din noi, oricât de mult am încerca să negăm acest lucru. Oamenii mint forțați de împrejurări, de situații imprevizibile, din teama de a pierde ceea ce au câștigat cu sudoarea frunții, din teama de singurătate etc. 

Rasa umană mai are mult de muncă până va scăpa de acest subterfugiu. Minciuna este un bine imediat, o ameliorare rapidă a durerii, o soluție de moment pentru o problemă presantă. Un bandaj ușor aplicat peste o rană sângerândă, care nu face decât să amâne dezastrul cu câteva momente. Nicidecum un garou bine strâns sau o vindecare absolută. Minciuna are beneficii pe termen scurt, iar acest lucru, ideea că poți amâna sau chiar evita o posibilă primejdie, va prima mereu în fața adevărului care rănește intens, dar care se vindecă în timp. 

Cartea o găsiți aici. 

În general, volumele de proză scurtă nu se prea regăsesc în lecturile mele, excepție făcând doar volumele unor autori pe care îi citesc cu sfințenie. Cartea Mirunei, care conține 14 povestiri, a picat la fix într-un reading slump și a fost surprinzătoare, antrenantă, plină de suspans. Fiecare poveste poate fi încadrată în genul thriller / mystery, unele reușind să-mi provoace fiori pe șira spinării, altele ținându-mă captivă până la final într-o așteptare febrilă. Punctul de pornire al fiecărei povești pare să fie un obiect aparținând trecutului (o oglindă, o fotografie, o bijuterie), capabil să spună o poveste despre cei care l-au deținut, totul învăluit într-o aură de mister. Obiectele și clădirile vechi par să fie sursa de inspirație, elementele care trezesc imaginația și o fac să lucreze frenetic, oamenii mișcându-se în jurul acestora, trăind, iubind și distrugându-și viețile. 

Unele povestiri mi-au plăcut extrem de tare, altele mai puțin, iar câteva dintre ele mi-aș fi dorit să fie mai detaliate, poate chiar de anvergura unui roman. Printre cele pe care le-am savurat se află Ajun de Crăciun în sepia, Oglinda venețiană, Magia lui Shakespeare. Per total a fost o carte bună, suficient de palpitantă încât să mă țină cu sufletul la gură aproape pe tot parcursul lecturii, să îmi trezească o gamă variată de emoții și sentimente. Evident că tema care le unește pe toate e complexitatea psihicului uman și reacțiile oamenilor în situații de criză, de deznădejde, de timpuri în care întrebările nu au răspuns. 

Miruna Vasiliță a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, apoi a urmat cursurile Masteratului de Traduceri și Terminologii Specializate din cadrul aceleiași universități. Cartea reprezintă debutul ei literar, lansat la final de 2019, la Târgul de Carte Gaudeamus. 

Cartea o găsiți aici. 

Mineke Schipper este profesor de literatură comparată la Universitatea din Leiden, Olanda. După ani întregi de călătorii și cercetări, în care a adunat mai bine de 15.000 de proverbe din întreaga lume, a ajuns la concluzia că stereotipurile și prejudecățile legate de sexul feminin sunt aproape la fel oriunde ai merge. Fie că vorbim despre comportament, sexualitate, căsătorie, maternitate, femeile au fost mereu judecate pentru faptele sau gândurile lor, indiferent dacă au urmat calea tradițională sau au ieșit din rând. Bărbații par să fie apărați de aceste acuzații indiferent dacă sunt fideli sau nu, tați devotați sau care își abandonează copiii. Pentru ei se găsește mereu o scuză plauzibilă sau se dă vina pe parteneră, bărbații fiind de obicei văzuți ca ființe incapabile să ia decizii importante sau foarte maleabili (influențabili). 

Chiar dacă majoritatea proverbelor datează din timpuri străvechi, când rolul femeii era bine stabilit, în realitate nu s-au schimbat prea multe. Femeile sunt în continuare considerate inferioare, incapabile să-și stăpânească emoțiile sau să facă față unei situații dificile, mult prea sensibile și ușor de păcălit. Sunt hărțuite, supuse la violență fizică și psihică, sunt considerate ușor de înlocuit și mult mai drăguțe atunci când tac. Rolurile sexelor nu s-au schimbat nici măcar acum, în secolul XXI, deși au existat nenumărate lupte care le-au permis femeilor să obțină aproximativ aeleași drepturi ca bărbații. Dar mentalitatea a rămas aceeași de secole, propagată din generație în generație, având rădăcini atât de adânci încât par imposibil de scos. 

Această culegere de proverne interpretate și analizate la sânge adună laolaltă toate progresele pe care femeile le-au făcut de-a lungul secolelor, dar și cât de mult mai este de muncit la educare mentalității transmise din tată în fiu ; discrpanțele dintre cele două sexe, gândurile și felul în care acționează ; modalitățile prin care reușesc să conviețuiască. E de mirare că mai există dragoste în lume, având în vedere cât de diferiți suntem și prin ce filtre trecem fiecare situație care ni se întâmplă. 

Cartea o găsiți aici. 

Orice om are mai multe chipuri. Unul blând, care e destinat celor pe care îi iubește, unul întunecat, plin de cicatricile tuturor nenorocirilor care i s-au întâmplat., unul indiferent și nemilos. Cel din urmă îl folosește pentru a se proteja de viitoare dezamăgiri și suferințe. După evenimente șocante, orice om simte nevoia să-și divizeze personalitatea întocmai ca o matrioșka. ​Strat după strat, o personalitate formată din măști necesare pentru a supraviețui, pentru a face față vieții și oamenilor. Ultima păpușă din set e întotdeauna inima omului, fără măști, fără protecție. Un om poate fi atât dur, cât și deosebit de sensibil, un mincinos și un romantic, un tată și un psihopat, îndrăgostit iremediabil de cărți, artă și un ucigaș cu sânge rece. În romanul de față, acest om este Javier. Noul șef al unei bande de traficanți, șarmant și hotărât să facă lucrurile diferit de cei dinaintea lui. 

Prietenia lui cu Lydia începe firesc, la fel ca orice altă prietenie. Cei doi își descoperă nenumărate pasiuni comune de-a lungul timpului, aceleași cărți preferate, dragostea pentru poezie, iar discuțiile curg liber între ei, un râu de cuvinte care le întărește legătura tot mai mult. Însă Javier nu e doar un tată iremediabil îndrăgostit de fiica lui, un cititor neobosit și un poet în devenire, ci și un criminal cu sânge rece, care controlează orașul Acapulco cu o mână de fier. Poziția sa îi conferă o putere absolută și pentru un timp reușește să țină totul sub control. Oamenii au curajul de a ieși din nou din case, de a merge la restaurante și de a se plimba pe străzi, turiștii sunt tot mai atrași de frumusețile și diversitatea orașului mexican. Dar timpul nu curge în favoarea lui, iar lucrurile o iau razna din nou. Soțul Lydiei, Sebastian, un jurnalist integru și pasionat, documentează turnura evenimentelor fără să se gândească prea mult la ținta de pe spatele lui. Articolele încep să curgă, iar identitatea șefului este dezvăluită. Surpriza Lydiei la aflarea adevăratei identități a prietenului său este la fel de mare ca cea a soțului atunci când aceasta îi mărturisește că îl cunoaște pe Javier, îl admiră și petrece mult timp în compania lui. Dar Javier se dezlănțuie cu adevărat după ce articolul apare în ziare și peste tot în lume - un adevărat carnagiu îndreptat spre familia Lydiei, din care doar ea și fiul său scapă, amuțește întregul oraș Acapulco. 

După masacru, pentru Lydia și Luca, fiul ei, începe o cursă contra-cronometru pentru supraviețuire. Cu certitudinea că Javier îi va căuta și pe ei și îi va omoră, la fel ca pe membrii familiei sale, Lydia reușește să scape din Acapulco, îndreptându-se spre SUA, unde trăiește un frate al mamei sale. Însă drumul emigranților e înțesat de pericole de toate felurile - narcotraficantes sunt infiltrați peste tot, iar singura cale de a scăpa e călătoria cu La Bestia, trenul în care imigranții călătoresc, adăpostindu-se pe vagoane și punându-și viața în pericol la fiecare pas. I se mai spune trenul morții, căci încercarea de a ajunge la el e aproape sortită eșecului și mulți mor sau rămân schilozi încercând să evadeze. 

Pământ american a fost una dintre cele mai așteptate cărți ale acestui an, nenumărate vedete (printre care și Oprah) vorbind despre ea și importanța mesajului ei. E greu de închipuit că oamenii trebuie să sacrifice atât de mult pentru o viață normală, că pericolul îi pândește din fiecare ungher ca și cum unii ar avea dreptul să trăiască decent, iar alții nu. Și nu e vorba despre drumul în sine, suficient de periculos și întortocheat, ci despre oameni. Oameni care profită de pe urma suferinței, care citesc slăbiciunea pe chipuri și o exploatează, oameni în ochii cărora licăresc doar banii și plăcerea de a umili. Cele mai crunte încercări prin care emigranții trebuie să treacă sunt controalele nenumărate organizate de șefii cartelurilor, iar femeile sunt de zece ori mai vulnerabile în acest context. 

Romanul e unul extrem de alert, care nu te lasă să respiri nici măcar o secundă. Totul se întâmplă repede, nu există niciun moment în care eroina să își facă planuri, totul se decide pe loc. Iar lista pericolelor și a situațiilor stresante nu se termină niciodată. După fiecare colț, apare altă încercare, alt test pe care trebuie să îl treacă. E un roman foarte actual și mi-aș fi dorit să fie doar ficțiune, însă știu că nu e așa. Știu că în spatele lui se află luni de documentare și povești reale, poate mult mai înspăimântătoare decât ceea ce am citit. Singurul lucru pe care pot să îl facă aceste pagini e să înmoaie câteva suflete, să deschidă ochii celor care se lasă mânați de prejudecăți, să stoarcă măcar un strop de empatie, atât de necesară în lumea asta crudă. 

Cartea o găsiți aici. 

Lumea de azi se bazează foarte mult pe libertatea de exprimare (cel puțin în aparență). Dar nu demult, această libertate era pusă sub lacăt, pedepsită aspru atunci când se manifesta sub diferite forme. Inclusiv cele literare. Cărțile au fost instrumente de exprimare încă din cele mai vechi timpuri, dar s-au lovit de nenumărate obstacole atunci când au criticat sau au condamnat anumite regimuri, oameni sau fapte. Romanul de debut al Larei Prescott are în centru cartea lui Boris Pasternak, Doctor Jivago , care la momentul publicării ei ar fi putut pune Uniunea Sovietică într-o lumină foarte proastă. Sovieticii intră în acțiune, dorind să blocheze publicarea, însă nu bănuiesc că există oameni dispuși să mintă și chiar să moară pentru acest roman. Însă nu doar ei au un interes ascuns legat de această carte - odată cu publicarea ei, CIA ar putea să încline balanța de putere în favoarea Statelor Unite în Războiul Rece. 

Romanul urmărește, în paralel, activitatea intensă a spioanelor de la CIA și viața Olgăi Vsevolodovna, iubita de la acea vreme a lui Boris Pasternak. Olga i-a fost muză pentru personajul feminin din Doctor Jivago și este arestată, însărcinată fiind. Fiind cea mai apropiată persoană din anturajul autorului, serviciile secrete consideră că deține nenumărate informații care i-ar putea ajuta să împiedice publicarea romanului. Au intrat în posesia unor scrisori dintre cei doi, i-au răscolit biblioteca și sunt hotărâți să meargă până la capăt pentru a afla adevărul. Acțiunea este intensă, plină de suspans și intrigi, minciuni și deghizări, personaje cu interese ascunse sau mult prea sincere. Romanul este totodată și un manifest feminist, închinat tuturor spioanelor a căror merite nu au fost recunoscute niciodată. De-a lungul istoriei, ele au fost uitate printre pagini, deși au luptat cot la cot cu bărbații și s-au aflat de multe ori în situații periculoase. Majoritatea nu au fost cunoscute niciodată, pierzându-se în negura timpului, dar contribuind nespus de mult la încheierea conflictelor. 

Secretele pe care nu le-am spus a fost cartea lunii septembrie 2019 în clubul de carte al actriței Reese Witherspoon. Odată cu această nominalizare, popularitatea ei a crescut foarte mult, la fel ca toate romanele pe care actrița le alege lună de lună. A fost considerat unul dintre cele mai bune romane de debut ale anului trecut și este într-adevăr unul care dă dependență imediat ce te apuci de citit. Mi-a plăcut faptul că acțiunea s-a învârtit în jurul unei cărți, că autoarea a inserat o mulțime de elemente care să o facă credibilă și că majoritatea personajelor sunt femei. Avem parte de acțiune, suspans, dragoste, trădare și secrete într-un singur roman, o aventură care crește în intensitate de la pagină la pagină. Caracterul uman se arată așa cum este, cu bune și cu rele, în toată complexitatea lui - pe timpuri de război, oamenii îți arată mereu ceea ce sunt. 

Cartea o găsiți aici. 

Povestea unei iubiri reprezentată într-una dintre cele mai frumoase picturi din lumea asta și a unui pictor etern îndrăgostit, care și-a iubit muza până în ultima clipă. Femeia din celebrul tablou a fost Emilie Flöge, o creatoare de modă faimoasă, care i-a pozat artistului pe când avea doar doisprezece ani. Pentru ea a fost dragoste la prima vedere, însă viața și-a urmat cursul pentru fiecare dintre ei. Klimt, eternul cuceritor, și-a trăit viața așa cum era de așteptat, deși gândurile sale fugeau din când în când către fata care îi devenise muză. Nenumărate femei i-au trecut prin suflet și prin pat, iar între timp Emilie a crescut, a studiat și a devenit creatoare de modă. Povestea lor cunoaște multe urcușuri și coborâșuri, la început din cauza diferenței de vârstă, iar apoi din cauza diferenței de opinii. Emilie nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut copii, devotamentul său fiind pentru totdeauna îndreptat către celebrul pictor. 

Istoria nu ne spune concret dacă între cei doi chiar a existat o poveste de dragoste, însă deciziile lui Emilie legate de viața sa personală spun mai mult decât ar putea-o face paginile istoriei. Fidelitatea sa față de un bărbat pe care îl cunoaște în copilărie se extinde apoi pe perioada adolescenței, a maturității, întreaga viață, pe când Klimt este mereu în căutare de muze, fără a se gândi prea mult la ce lasă în urmă. Totuși, ultimele sale cuvinte de pe patul de moarte o pomenesc pe această femeie pe care a iubit-o în felul său, singura care i-a mai rămas în gânduri și inimă. Romanul este o combinație perfectă de mister, romantism și pasiune, o poveste de dragoste care sfidează timpul, vârsta și prejudecățile. 

Întotdeauna m-au atras cărțile a căror subiect se concentrează pe viața unui pictor sau în jurul unui tablou faimos, iar Sărutul pictat vorbește despre unul dintre tablourile mele preferate - cum a luat naștere și cum a ajuns apoi în lume, atingând inimile a milioane de îndrăgostiți. Sărutul lui Klimt mi se pare una dintre cele mai frumoase reprezentări ale dragostei, o îmbinare profundă a două ființe care se iubesc, pasiune și devotament, calm și siguranță - toate pe aceeași pânză. Viețile pictorilor (și ale artiștilor în general) au suscitat mereu imaginația celor care i-au admirat, tocmai pentru că operele lor au atins perfecțiunea și au păcălit timpul, iar oamenii s-au întrebat ce fel de om e capabil să creeze perfecțiunea, ce personalitate se ascunde în spatele muncii, ce tabieturi are, pe cine și cum iubește, ce fel de viață extraordinară poate duce un asemenea om. Evident că în spatele talentului au existat doar oameni, cu bune și cu rele, cu slăbiciuni și capricii, cu dezamăgiri și clipe fericite, oameni cu un talent mai puternic decât tot ceea ce e omenesc. 

Cartea o găsiți aici. 

În momentul în care Greer Kadetsky o cunoaște pe Faith Frank, cea din urmă avea deja o reputație bine clădită, bazată pe ani întregi de discursuri menite să inspire femeile din întreaga lume, polemici pe baza avortului, a emancipării, discriminării și violenței împotriva sexului feminin. Greer e abia în primul an de facultate, dar simte că și-a găsit deja mentorul și nu-și dorește nimic mai mult decât să fie în preajma lui Faith pentru totdeauna. Însă timiditatea și inabilitatea de a-și rosti dorințele cu voce tare o împiedică timp de mulți ani pe aceasta să facă vreun pas în direcția dorită. După scurta întâlnire dintre cele două femei, viața merge mai departe, Greer concentrându-se pe planurile făcute împreună cu Cory, iubitul ei și pe viața pe care o vor avea împreună după absolvire. Fiind studenți la facultăți diferite, amândoi așteaptă cu nerăbdare să-și înceapă viața împreună, să-și amenajeze propria locuință și să fie fericiți așa cum și-au imaginat încă de la începuturile relației. 

Dar planurile lor se vor schimba constant pe parcursul anilor, căci o serie de evenimente neprevăzute îi împiedică să se mute în sfârșit împreună. Cory pleacă la muncă tocmai în Filipine, iar Greer își găsește în sfârșit curajul de a-i scrie lui Faith Frank și astfel ajunge să lucreze cu și pentru ea. Cu gândul la momentul reîntoarcerii lui Cory, Greer se implică tot mai mult în munca sa pentru fundația lui Faith. Aceasta face același lucru cu care și-a obișnuit publicul și anume să ajute femeile să-și recapete vocea, să-și recapete viața și să fie independente. O tragedie neașteptată îl aduce pe Cory înapoi acasă, însă relația lor și interesele comune par pierdute pentru totdeauna... 

Romanul este scris din mai multe perspective, fiecare personaj trecând evenimentele prin propriul filtru și încercând să-și susțină punctul de vedere. Relația dintre Greer și Faith are cu totul altă semnficație în ochii lui Cory, în timp ce motivația lui Faith de a o ajuta pe Greer are rădăcini în propria copilărie și adolescență. Chiar dacă misiunea ei principală era de a le ajuta și sprijini pe femei, gestul făcut pentru Greer în acea seară din timpul primului an de facultate (Faith îi dă o carte de vizită doar ei, nu și prietenei sale Zee, care se afla și ea în aceeași încăpere) nu este unul obișnuit, însă Faith se regăsește cumva în această fată mult prea timidă, incapabilă să lupte pentru propriile vise și prea timorată ca să le rostească cu voce tare. Îi simte potențialul încă de la început, deși nu bănuiește cât de mult timp se va gândi Greer la ea și cât de tare își dorește să-i semene. 

Evident că subiectul principal este legat de tot ceea ce înseamnă feminitate și feminism, însă mi s-a părut o carte prea lungă, forțată oarecum pe alocuri. Autoarea are obiceiul de a sări peste câțiva ani din viața personajelor, după care se revine încetul cu încetul în trecut și este explicat tot procesul, firul evenimentelor - lucru care la un moment dat m-a enervat teribil. Relația dintre cele două femei este descrisă uneori mult prea dramatic, ceea ce mi-a creat anumite așteptări legate de posibile conflicte dintre ele, diferențe de opinii, însă totul se desfășoară destul de lin. Per total, este o carte bună, dar ideile și mesajele pe care autoarea a vrut să le transmită mai departe puteau fi la fel de bine concentrate în maxim 300 de pagini, lăsând la o parte discuțiile și istoriile inutile. Meg Wolitzer rămâne una dintre scriitoarele pe care le voi citi cu plăcere oricând, pentru că îmi place stilul ei, modul în care pune lucrurile cap la cap, în care construiește un roman și fărâma de suspans care e mereu acolo și te îndeamnă să citești mai departe. 

Cartea o găsiți aici.