Mi-am petrecut toată copilăria în curtea și brațele bunicii materne, am simțit în plămâni aerul curat de la țară, m-am jucat cu nisip și pietre fără să mă plictisesc și am citit acolo cele mai frumoase povești. Bunica a fost pentru mine mamă, reper și alinare ; nu am întâlnit ființă mai bună, mai blândă sau mai iubitoare. De aceea, cartea Anei Barton a fost un balsam pentru suflet și rememorarea celor mai pure și emoționante amintiri. Nu știu câți copii își mai petrec astăzi copilăria în mirosul prafului stârnit pe ulițele satului. Fiica mea nu o face, deși mi-aș fi dorit acest lucru. Lumea a evoluat , iar acum e la modă să crești cu ochii în tabletă și telefoane, în timp ce vânezi pokemoni și dai share în neștire. Copiii noștri cresc într-o lume dominată de bani și afirmarea puterii prin orice mijloace, dominată de teroarea de a cădea victimă unui atentat terorist sau atac armat. În timp ce noi făceam "chiftele" din nisip și apă , ne "confecționam" magazine sau bucătării, ei cresc într-un haos care pare să ne înghită în orice clipă. Noi ne bucuram de fiecare strop de ploaie, fir de praf sau vizită a părinților în weekend-uri, ei nu mai știu să se bucure de nimic, deși au mult mai mult decât am avut noi. Mi se pare absolut deconcertant să crești un copil în zilele noastre. Cum să-l înveți valorile pe care tu le-ai adoptat, când ele au dispărut cu desăvârșire? Cum să-l convingi de frumusețea unui joc cu bețe și pietre când el are acces la jucării care mai de care mai sofisticate și educative? Am pierdut ceva fundamental, am pierdut inocența și simplitatea. Suntem derutați , ne e foarte greu să facem din copiii noștri oameni. Cumva, cumva, noi am ajuns bine. Cu toate neajusurile și restricțiile, am crescut și ne-am păstrat principiile insuflate cu greu de părinți sau bunici, vrem să le transmitem la rândul nostru, dar contextul nu ne mai permite. Din păcate, imaginea copilăriei zugrăvită de Ana nu mai e actuală, dar e un strop de magie pentru cei care o citesc și o retrăiesc. E întoarcerea într-un timp mai simplu, mai frumos, când visele nu aveau limită și spațiile jocului nu erau îngrădite de nimic. Îmi aduc aminte cu câtă nerăbdare așteptam vacanțele de vară și cât de mult plângeam când se terminau brusc, de parcă nici n-ar fi fost. În casa bunicii, totul avea alt parfum, îmi gătea doar ceea ce-mi plăcea, nu mă obliga niciodată să fac nimic, în schimb mă avertiza tot timpul să am grijă, să nu cad, să nu mă rănesc. Deși nu e un om autoritar, dimpotrivă, niciodată nu am plecat să mă joc în altă parte fără să îi spun sau să o informez despre orice acțiune a mea. Îmi plăcea să o știu acolo, în preajma mea, să îi simt prezența binefăcătoare , ca să-mi pot continua joaca. Dar cel mai mult iubeam serile. Aerul se încărca de mirosul florilor, venea mult-așteptata răcoare, parcă eram pe o planetă magică, desprinsă din povești. Mi-am adus aminte cu dor și melancolie de acea perioadă unică, iar dacă vă doriți o lectură care să vă mângâie sufletele, v-o recomand pe Ana Barton. Este prima carte scrisă de ea pe care o citesc și pot să spun că m-a convins definitiv. M-a câștigat prin delicatețea și sensibilitatea cuvintelor, prin stilul aparte. Cartea o găsiți aici, iar pentru mai multe noutăți și viitoare apariții vizitați site-ul editurii . Ni se pregătesc surprize frumoase în această toamnă!
0 Comments
Leave a Reply. |