Lina nu încetează să mă surprindă. Dacă în prima ei carte, Oameni,îngeri și demoni , am fost transportată într-o lume fantastică ,populată de ființe care mai de care mai uimitoare, în noul roman am fost surprinsă de ecourile puternice din spatele cuvintelor scrise de ea. Cuvinte care vorbesc simplu despre dragoste, despre senzații și trăiri, despre zbuciumul sufletului și lacrimile din miez de noapte vărsate la vârsta primei dezamăgiri. Intriga acestei cărți se regăsește într-o întrebare care schimbă destine și transformă oameni aflați la început de drum : e oare prima dragoste cea potrivită? Povestea Irinei începe cu o tragedie, confuzii adolescentine și întrebări greu de rostit. Dragostea îi schimbă viața așa cum ar fi trebuit, iar de aici urmează un roller-coaster de întâmplări și decizii de luat. Oare prima dragoste să fie cea menită să o înalțe, să o transforme și să crească odată cu ea? Sau acel bun prieten, mereu prezent și aducător de liniște, să fie dragostea potrivită pentru ea? Irina își va găsi răspunsurile mai târziu decât se aștepta, dar vorba 'ceea : mai bine mai târziu decât niciodată. Norocul joacă un rol important în povestea ei, arătându-i adevărata menire, dar sufletul e mereu cel care are ultimul cuvânt. Cum ai putea să te împotrivești acelei șoapte care devine uneori țipăt? Cum să-ți îngropi sentimentele? E imposibil. E o carte ușor de citit, care te prinde repede și îți e greu s-o mai lași din mână. E ușor să te regăsești în momentele de cumpănă ale protagonistei, să empatizezi cu ea, să o înțelegi. E ușor să condamni comportamentul celui care avea să-i devină soț, dar și să-l ierți la final, pentru că în dragoste totul e permis. Între o dragoste demnă de cărțile cu povești și una care te aduce exact pe drumul tău, mulți dintre noi ar alege probabil nebunia și intensitatea clipei trăite, fără grijă pentru ziua de mâine. Fără certitudini, înafară de sentimente. Fără a ține cont de părerea otrăvită a celorlalți. Doar că viața ne îngenunchează de cele mai multe ori, dezvăluindu-ne adevăruri pe care nu le-am așteptat sau bănuit.
Presupun că răspunsul la întrebarea mea trebuie să ni-l dăm singuri. În liniște și cu toate plusurile și minusurile aliniate în minte. Omul care ne completează e umărul pe care putem plânge la finalul unei zile când toate ne-au fost potrivnice. Omul lângă care ne simțim acasă, chiar dacă suntem la mii de kilometri depărtare de locurile dragi. Omul în fața căruia ne dezgolim de secrete și măști. Omul pe care îl iubim cu toate fibrele trupului și fără de care lumea asta ar părea doar o imensă pustietate cuprinsă de blestem. Omul pe care îl simțim ca o binecuvântare. P.S. Voi reveni ca să anunț câștigătorul la concursul cu cartea Anei Mănescu, dar până atunci vă doresc sărbători liniștite și neconvenționale, alături de oamenii care vă fac sufletul să danseze, departe de lumea dezlănțuită!
0 Comments
Leave a Reply. |