V-ați întrebat vreodată cum arătăm noi, oamenii, pentru alte creaturi de pe pământ? Cum ne-ar putea percepe un extraterestru sau o ființă supranaturală, după ce ar intra în contact cu noi? Eu nu mi-am pus niciodată întrebarea asta și rău am făcut. Dar am ajuns să vizualizez niște posibile răspunsuri, citind cartea Linei, care nu mi-a deschis doar ochii, ci și porțile minții. Am observat că de multe ori, pentru a ne proteja, ne stabilim niște limite. Foarte bine precise, pe care nu vrem să le încălcăm niciodată, oricâte forțe s-ar pune împotriva noastră. "Atât trebuie/vreau să fac" , "Nu cred în așa ceva" , "Nu aș face niciodată lucrul ăsta" etc. Mai există o multitudine de exemple, depinde de fiecare. Ei bine, dacă un om învață ceva în viața asta e faptul că niciodată nu ar trebui să spună niciodată. Sunt atâtea situații în care ne-am putea trezi fără să vrem, fără să știm cum să reacționăm, atâtea situații din care învățăm lucruri noi și folositoare. Totul e să ne deschidem mintea. Nu știu dacă sunteți conștienți că ne folosim doar 10% din creier. Asta nu e o statistică, e un fapt cât se poate de real. Suntem capabili de atât de multe, creierul nostru rămâne, chiar și azi, cea mai performantă mașinărie, care nu își dă în vileag secretele.... Personalitatea umană e una extrem de complexă și de bine pusă la punct, dar cu mici fisuri care ajung adevărate prăpăstii, dacă nu ești atent. Asta ajung să descopere Willy și Lilly, gemeni cu puteri supranaturale, care își doresc să trăiască alături de oameni, să îi cunoască și să se bucure de compania lor. Îi așteaptă surprize nemaipomenite, cărora le vor face cu greu față, punându-și limitele, dar și sufletul la mare încercare. Vor ajunge să fie mai mult oameni decât îngeri. Mai mult demoni decât oameni. Depinde de situație. Aventurile lor se întind pe 700 de pagini și un pic, pagini care curg și te captivează. Am rămas înlănțuită până la final, eliberată o dată cu ultima pagină și mult mai bogată spiritual decât înainte. "Meditând la tot, îmi dau seama că existase mereu ceva inexplicabil în mine care construise și construia în continuare punți peste abisurile care se înfățișau neîncetat împrejurul meu. Conștientă că împotriva soartei nu mă puteam apăra și nimic din ce se întâmplă omului nu este lipsit de sens, la fel ca și ciobanul mioritic, acceptam totul cu seninătate căutând permanent doar sensul , partea pozitivă a fiecărui lucru. Iar odată descoperită, lumina acelei părți era tot ce sufletul meu avea nevoie, ea ajungea să transforme suferința în trăire pură, mistică." Am învățat că deși suntem construiți să fim puternici și să facem față fiecărei situații, de cele mai multe ori, zidurile de care ne batem sunt construite chiar de noi. Noi ne punem singuri bariere, ne distrugem cu bună știință prin gânduri negative, prin imposibilitatea de a ne ridica de jos și a acționa, prin dorința arzătoare de a spune capăt durerii când ceva ni se întâmplă. Durerea e acolo cu un scop. Întotdeauna. Și nimic nu e întâmplător pe lumea asta. Nici necazurile, nici bucuriile, nici oamenii care ne traversează viața și sufletul. Partea cea mai greu e să înveți să crezi, să atragi ceea ce gândesti și să construiești acele poduri care să te ducă mai departe. Nimic nu e ușor, iar odată ce ai obținut un lucru, trebuie să lupți din toate puterile ca să îl păstrezi. Dar nimic din ceea ce se obține ușor nu merită efortul... Trăit și testat. Acum că am terminat cu învățămintele preluate din această carte, o să mă repet (a nu-știu-câta-oară) că am rămas uimită de transformarea literaturii române. Scriitura impecabilă și intriga bine construită fac din cartea Linei Moacă un must-read.
P.S. Aveți ocazia să câștigați un exemplar din această carte. Îți mulțumesc, Lina! La cât mai multe romane de succes! Vă puteți înscrie aici.
0 Comments
Leave a Reply. |