O viață dedicată cărților, dar niciodată scrisului, o pasiune sfidătoare pentru lectură, continuată până la sfârșitul vieții, în pofida războaielor și a regimurilor politice - aceasta a fost Antoaneta Ralian. În acest volum de articole și interviuri, coordonat de Marius Chivu, amintirile ei prind din nou viață sub ochii cititorului, dezvăluind o personalitate fascinantă, modestă, presărată cu mici secrete și regrete adunate de-a lungul timpului. "Dar atâta timp cât te doare ceva înseamnă că ești viu - zi mersi." Antoaneta Ralian a fost cea mai cunoscută traducătoare de la noi. Venită pe lume în pragul maturității părinților ei, după ce fratele mai mare cu 16 ani murise de scarlatină (da, se mai murea de pe urma bolilor copilăriei pe vremea aceea), a fost un copil ținut într-un glob de sticlă, după cum ea însăși mărturisește. Protejată, însoțită mereu, nevoită să se joace singură, privată de multe bucurii specifice copilăriei. Mama, o femeie puternică, boemă, educată într-un pension în limba germană, a fost primul mentor din viața ei. Mama a învățat-o să citească și să scrie, i-a insuflat pasiunea pentru limbi străine, dar pianul și brodatul au rămas simple vise ale mamei, deoarece Antoaneta era un anti-talent la aceste capitole. Prima dorință legată de viitoarea profesie a fost să devină profesoară, deoarece le iubise mult pe unele dintre profesoarele aduse acasă de părinți pentru a o iniția în tainele englezei sau francezei. Acest vis se spulberă atunci când ajunge la facultate, prima laudă pe care o primește legată de tradus venind de la o colegă, în timp ce citeau amândouă aceeași carte, în engleză. Antoaneta stăpânea mult mai bine limba, așa că citea și traducea pe loc. Încet, încet acest vis a prins aripi, primul ei job fiind la editura Univers, mulți ani mai târziu, după ce trecuse printr-o slujbă terifiantă în cadrul Ministerului Culturii de atunci. "Cartea și cu mine am fost întotdeauna frați de cruce. Mă întreb ce-ar fi fost viața mea dacă Dumnezeu n-ar fi inventat cartea." Cărțile le-a iubit dintotdeauna. Înainte să înceapă să le traducă, au fost evadarea ei din cotidian, refugiul (poate singurul) de care avea nevoie pentru a se simți vie. Marea ei dragoste în materie de literatură este Proust, de care își amintește cu drag. L-a descoperit în timpul războiului, alături de primul ei iubit, când citeau împreună în casa părinților ei, deși afară era doar moarte și disperare. Inconștiența ei de atunci îi apare peste ani ca un semn de aroganță, dar fusese doar un om îndrăgostit în mijlocul unui eveniment istoric. Pasiunea pentru Proust dezvăluie o alta : pentru madlene. Acest desert îi reamintește de timpuri fericite, fiorii primei iubiri, dar și primii ani de căsnicie, când își încânta soțul cu aroma de lămâie și lavandă a prăjiturelelor proaspăt scoase din cuptor. "Pot spune că de atunci, de la șase ani, și până acum nu m-am întrerupt din citit. Prin toate vicisitudinile, tribulațiile, sinuozitățile vieții zilnice, lunare, anuale, octogenare, am trecut mereu cu câte o carte în mână." Meseria de traducător i-a adus satisfacții imense, printre acestea numărându-se și o prietenie de 25 de ani cu Iris Murdoch. După cum mărturisește, Iris Murdoch era extrem de modestă, simplă și prea critică cu propria persoană. Moartea ei, la puțin timp după diagnosticul de boală Alzheimer, a întrerupt corespondența lor. După dispariție, soțul lui Iris a scris o carte, care a jignit-o profund pe Antoaneta, deoarece se simțea o detașare enormă din cuvintele lui, ca și cum nu ar fi vorbit despre femeia pe care a iubit-o. Alt lucru menționat în carte(Cui îi pasă cine e traducătorul?), spus de o "mare" vedetă de la noi, a revoltat-o și a făcut-o totodată conștientă de puțina apreciere venită din partea cititorilor. Pentru că ăsta e adevărul. Așa cum fac și eu, și mulți alții, niciodată nu mă uit cine a tradus cartea pe care o citesc, nu mă înteresează detaliul, dar nu într-atât încât să nu îi apreciez munca. Toate meritele sunt ale autorului, dar în spatele cărții se află o mulțime de oameni care fac lucrurile să se întâmple. Un episod important pentru cariera ei a fost traducerea cărților lui Henry Miller, autor destul de controversat, un mare șoc pentru o țară recent ieșită din comunism. Schimbarea survenită în urma acestor traduceri va avea ecou mulți ani după, Miller fiind un reper important în toate interviurile și articolele pe care le-a scris. Mie mi s-a părut un volum savuros de amintiri și păreri combinate frumos, nostalgii legate de cărți, dragoste sau vicii, plenitudinea unei vieți dedicate cărților și trăită prin paginile lor. Mai există confesiuni și secrete (inclusiv legate de anumite rețete culinare), dar vă îndemn să le descoperiți citind cartea. Nu o să regretați niciun moment.
0 Comments
Leave a Reply. |