Nu suntem nimic fără pasiune. (1852)O familie numeroasă, formată din prea multe fiice și un singur fiu înseamnă nu doar fericire, ci și multă dezamăgire. Mai ales când fiul tău nu pare interesat de ceea ce îți dorești tu pentru el, ci se distruge cu bună știință, considerându-te responsabil pentru toate nenorocirile. Nu e ușor nici să descoperi că una dintre fiicele tale posedă o inteligență rară și că e dispusă să te ajute zi și noapte pentru a-ți îndeplini visele, în timp ce tu o dezamăgești încontinuu. Nu e simplu să-ți vezi toate visele năruite, de mai multe ori, să speri la marea descoperire care o să îți schimbe viața și să nu trăiești suficient de mult pentru a avea parte de ea. William Savage visează să lase în urmă o moștenire de care să beneficieze lumea întreagă și chiar o face, prin intermediul fiicei sale, Charlotte. Însă el nu ajunge la această concluzie decât în ultima clipă, când e prea târziu pentru regrete sau sentimente... Fără muncă nu suntem nimic. (2007)Provenind dintr-o familie de apicultori cu tradiție, George nu știe să facă altceva decât munca în preajma albinelor. Pentru fiul lui visează același destin, însă Tom își dorește să devină scriitor, visează doar la cuvinte puse pe hârtie și vrea să îi cucerească pe oameni prin prisma acestora. Relația dintre ei este una tensionată, niciunul nu face eforturi să îl înțeleagă pe celălalt, iar George face greșeală după greșeală încercând să își convingă fiul că nimeni nu va putea să ducă tradiția mai departe la fel de bine ca el. George se află la o cotitură de drum, neștiind în ce direcție o va lua afacerea sa, fiind supus tot mai mult presiunilor sociale, metodele tradiționale pierzând tot mai mult teren în fața modernității. Împărțit între relația disfuncțională cu fiul său, datoriile bancare și incertitudinea viitorului, George se vede pus în fața faptului împlinit, atunci când afacerea sa este afectată de CCD(Colony Collapse Disorder), albinele sale dispărând în proporție de 90%... Fără educație nu suntem nimic. (2098)Într-un viitor distopic, albinele au dispărut, iar oamenii se confruntă cu nenumărate probleme legate de alimentație, sănătate și familie. Tao și soțul său sunt nevoiți să muncească din greu pentru a supraviețui, iar timpul petrecut cu copilul lor este mult prea puțin în comparație cu îndatoririle de care trebuie să se achite. Lumea nu mai arată deloc ca cea pe care o cunoaștem astăzi, fiind nevoită să suporte consecințele nenumăratelor răzbunări ale planetei, pe care oamenii le-au ignorat cu bună știință și în pofida cărora au continuat să lupte pentru putere, nefiind interesați ce sau pe cine calcă în picioare. Omenirea este controlată la sânge în toate aspectele vieții de zi cu zi, mâncarea este puțină și greu accesibilă, iar generațiile viitoare sunt pregătite din copilărie să fie mai eficienți decât părinții lor și să muncească cot la cot cu aceștia. Educația nu este atât de importantă din moment ce resursele sunt tot mai puține, iar supraviețuirea din ce în ce mai incertă. În prezent, continuăm să ne distrugem planeta cu bună știință, trăim vieți mult prea pline și ne creștem copiii în acest haos.Istoria albinelor e un roman vizionar, care vrea să atragă atenția nu doar asupra problemelor legate de mediul înconjurător, ci mai ales asupra viitorului omenirii și încotro ne îndreptăm dacă vom continua să trăim la fel ca astăzi. Ni se spune (din ce în ce mai des) că planeta e în pericol din cauza noastră, nenumărate specii sunt pe cale de dispariție, iar viața ar putea arăta cu totul altfel în câțiva ani dacă vom continua să considerăm mediul înconjurător o resursă cu potențial nelimitat. Se vorbește tot mai mult despre ecologie, despre noi moduri de a ne hrăni și a ne îmbrăca, despre noi metode de a ne construi case și a le întreține, toate fiind soluții cât mai prietenoase posibil cu mediul în care trăim. E clar că urmează schimbări majore pentru întreaga omenire și nu știu dacă suntem pregătiți pentru ele sau capabili să înfruntăm consecințele propriilor acțiuni. Ne aflăm încă într-o stare de somnolență, cu conștiința adormită, legănați de confortul propriei lumi...
Însă tema fundamentală a romanului și punctul comun al celor trei povești e relația părinte-copil. Pornind de la cea mai importantă relație din viața unui om, Maja Lunde expune cu seninătate toate momentele frumoase și cele mai puțin frumoase dintre un părinte și copiii săi - bucuriile nemărginite, grijile fără sfârșit, proiecțiile asupra viitorului și așteptările (uneori) lipsite de temei. Orice părinte își dorește anumite lucruri pentru copilul său. proiectându-i acestuia întreaga viață încă din prima clipă și dându-și seama , pe măsură ce trec anii, că nevoile și visele acestuia sunt total diferite de ceea ce și-a imaginat. Iar la un moment dat, orice părinte trebuie să înțeleagă că acest lucru este în regulă. Nici mai mult, nici mai puțin decât perfect în regulă. Chiar dacă îi creștem și îi iubim fără margini, ei știu cel mai bine ce vor să devină, cum vor să trăiască și cu cine, pe ce cărări vor să calce și pe care vor să le evite. Și tocmai această diversitate de caractere, aceste diferențe dintre noi, au puterea de a ne apropia, dacă știm cum să le gestionăm. Nu e suficient să îi pregătim pentru viață așa cum ne-am fi dorit să ne pregătească părinții noștri, ci să fim alături de ei în fiecare clipă și să ne adaptăm nevoilor lor, lăsându-le la o parte pe ale noastre. Cred că asta e de fapt cheia supraviețuirii pentru întreaga omenire. Schimbarea trebuie să înceapă în fiecare familie, empatia să se nască în relațiile cu cei mai dragi oameni, iar dragostea să se răspândească treptat și spre cei pe care nu-i cunoaștem atât de bine și spre mediul în care trăim. Cartea o găsiți aici.
0 Comments
O crimă petrecută într-un conac fastuos. O casă cu colțuri întunecate, pline de secrete. O gașcă de tineri artiști, liberi și lipsiți de griji, total neștiutori de faptul că viața li se va schimba radical. O vară leneșă și plină de distracție în fața lor, cu un sfârșit total neașteptat. O arhivistă tânără care investighează ceea ce s-a întâmplat, o sută cincizeci de ani mai târziu. O poveste de dragoste interzisă și un martor pierdut în negura timpului. Pornind de la aceste premise, Kate Morton spune o poveste despre dragoste și trecerea timpului, împletind cu succes atât destinele personajelor, cât și secretele care îi unesc. Fundalul acțiunii este un conac impresionant, numit Birchwood Manor, un loc încărcat de istorie, intrigi și drame personale. În 1862, conacul îi adăpostea pe artiștii frăției Magenta, împreună cu muzele lor. Grupul venise încărcat de speranță și bună dispoziție, în ceea ce se voia a fi o vară plină de muncă, dragoste și distracție. Lucrurile nu merg pe un făgaș normal și toată aventura lor se termină mai repede decât s-ar fi așteptat, printr-o tragedie care îi zguduie pe tot parcursul vieții. O sută cincizeci de ani mai târziu, Birchwood Manor încă reprezintă un loc demn de explorat, chiar dacă seamănă tot mai tare cu o casă bântuită. Conacul exercită un fel de fascinație ciudată asupra lui Elodie, arhivista londoneză care descoperă carnetul de schițe al pictorului Edward Radcliffe. Convinsă că descoperirea nu a fost o coincidență și cercetând tot mai mult detaliile acestuia, Elodie ajunge să investigheze ceea ce s-a petrecut în vara anului 1862, lăsându-se condusă de detaliile fine ale trecutului și mărturisirile unei femei care cunoaște secretele ascunse cu dibăcie. Cunoscută publicului larg datorită romanelor Casa de la Riverton, Orele îndepărtate, Păzitoarei tainei etc. Kate Morton a reușit să ajungă și cu acest roman în topurile internaționale. La început, mi-a fost destul de greu să intru în poveste, simțind la fiecare pas un fel de blocaj, datorat poate detaliilor excesive și a multitudinii de personaje care populează această poveste. Alternanța dintre prezent și trecut nu este deranjantă, dar la începutul poveștii mă simțeam aproape sufocată de detaliile aparent neînsemnate, legate de munca lui Elodie sau de viața ei privată. Am simțit cumva că povestea mă pune la încercare, tărăgănând dezvăluirea adevărului până în ultima clipă. Spre deosebire de alte romane ale lui Morton, care mi s-au părut mult mai abordabile și mai ușor de citit, Fiica ceasornicarului te urcă într-un carusel plin de tensiuni, momente culminante, întâmplări aparent nesemnificative pentru desfășurarea acțiunii, populat de o multitudine de personaje, care nu par să aibă neapărat legătură cu misterul inițial sau cu protagonista timpului prezent. Abilitatea lui Morton de a ține frâiele poveștii suficient de tensionate, dar fără să le rupă, e remarcabilă în acest roman - povestea are tendința de a te captiva cu totul într-un anumit punct, iar complexitatea subiectelor abordate, a personajelor și a relațiilor dintre ele merită savurate pe deplin, împreună cu deznodământul care combină perfect toate nuanțele aparent lipsite de importanță.
Timpul are ciudata abilitate de a umbri amintirile, preschimbându-le tot mai tare pe măsură ce se scurge. Toate lucrurile rele par să se estompeze, iar cele bune să iasă la suprafață de fiecare dată când trecutul dă târcoale prezentului. Dar adevărul are mereu drumul lui, indiferent de amintirile celor implicați sau de estomparea cauzată de trecerea anilor. Ceea ce e menit să se afle, se va afla. Iar ceea ce e menit să rămână îngropat pentru totdeauna, se va preschimba tot mai mult, fiind înghițit de trecerea lină a anotimpurilor... Cartea o găsiți aici. Ernest Hemingway a rămas în istoria literaturii drept unul dintre cei mai buni scriitori americani, recompensat cu importante premii literare, contemporan cu F. Scott Fitzgerald, Pablo Picasso și James Joyce. Romanele publicate au reprezentat însă doar o mică parte din ceea ce i-a adus faima, viața sa personală fiind mult mai interesantă de urmărit și criticat. Hemingway a fost un bărbat care iubea viața, iubea femeile și nu se sfia să-și caute fericirea, indiferent de statutul său. A trăit ca un etern adolescent, căutând mereu iubirea care să-l împlinească și lângă care să poată progresa ca scriitor. În Soția din Paris, Paula McLain relata povestea de dragoste dintre Ernest și prima lui soție, Hadley Richardson. Proaspăt căsătoriți, cei doi sosesc în Parisul aflat în plină epocă a jazz-ului, iar pentru Ernest nu putea să existe un peisaj mai bun sau mai dătător de speranță. Dar pentru tânăra lui soție, nefamiliarizată cu adunările scriitorilor și artiștilor, viața devine un șir nenumărat de întrebări, de lupte interne, în timp ce Ernest își croiește drumul spre ascensiune. Eșecul căsniciei lor devine evident, iar Ernest o întâlnește pe Pauline Pffeifer, care va deveni a doua sa soție. Nici cea de-a doua căsnicie nu îl liniștește pe Hemingway, acesta continuând să colinde lumea întreagă pentru a-și satisface pasiunile (era înnebunit după cursele cu tauri de la Pamplona, vânătoarea în Africa sau pescuitul în diverse zone ale Americii) . În 1937 devine corespondent pentru Războiul Civil din Spania și astfel o întâlnește pe Martha Gellhorn, care va deveni soția cu numărul trei. Povestea lor de dragoste, căsnicia și declinul, subiectele romanului Hemingway și cu mine sunt povestite din perspectiva Marthei. Pentru celebra corespondentă de război și scriitoare, viața cu Ernest a fost atât o binecuvântare, cât și un blestem. Dovedind un caracter puternic încă din copilărie, Martha poate fi ușor încadrată în categoria femeilor puternice, capabile să inspire generații la rând, vulnerabilitatea ei fiind evidentă doar în preajma omului iubit. Dragostea lui Ernest este o salvare și o mult-așteptată smulgere din rutina zilelor leneșe, însă povestea lor este sortită pierii încă de la început, datorită caracterelor puternice și ambițiilor destul de asemănătoare în ceea ce privește cariera. "Pentru mine, războiul din Spania o să strălucească mereu în lumina schimbării greu câștigate. A fost ca o îndrăgostire. Sau ca atunci când privești sus, pe cer, și vezi o săgeată arzând, ce strigă să fie urmată. A fost simplu și complicat totodată. Și eram pregătită să spun da, chiar dacă aveau să fie puse în mișcare mult mai multe lucruri decât eram eu capabilă să prevăd sau să-mi imaginez. Iar dacă aveam să-mi pierd în curând inima pentru totdeauna, pentru a nu mi-o mai regăsi niciodată și să pierd absolut totul - eram pregătită și pentru așa ceva."
Martha era definiția vie a femeii puternice, independente, obișnuite să-și urmeze pasiunile și să lupte pentru ceea ce-și dorește. Varianta feminină a lui Ernest. Iubirea dintre ei este intensă, asemenea unui foc care izbucnește brusc, dar arde extrem de repede, pârjolind totul în jur, lăsând în urmă doar pustietate și declin. Erau mult prea asemănători pentru ca lucrurile să funcționeze bine la nesfârșit, iar Ernest mult prea îndrăgostit de aventură pentru a se liniști din punct de vedere emoțional. "L-am sărutat iarăși, vrând să nu se termine, și totodată dorindu-mi zadarnic ca această clipă și tot ce era între noi să se fi terminat deja. Idila începută și sfârșită, răul făcut și reparațiile în curs de desfășurare, inima mea frântă pe cale de vindecare. Fiindcă el avea să-mi frângă inima. Asta știam deja." Martha știe de la bun început direcția în care se îndreaptă și totuși își permite să trăiască totul ca pe un miracol, pregătită și conștientă că va trăi consecințele faptelor sale. Mai devreme sau mai târziu. Dar tentația e prea mare, iar o inimă sătulă de așteptările îndelungate e pregătită să iubească până la capăt, chiar și cu prețul de a pierde totul. Povestea Marthei Gellhorn are în centru căsnicia cu Ernest Hemingway, dar această parte a vieții sale nu o definește ca persoană. Ceea ce scoate în evidență această idilă sortită de la bun început eșecului e dorința unei ființe umane de a-și urma inima, în ciuda tuturor opreliștilor. Să îți trăiești viața așa cum simți, femeie fiind, e o provocare continuă. Toți oamenii din jurul tău îți spun că nu poți să faci aceleași lucruri pe care le face un bărbat, nu poți să te arunci în vâltoarea vieții fără nicio protecție, sperând că o să scapi sau bazându-te pe alții să vină să te salveze. Însă Martha e neînfricată, pregătită să-și asume consecințele, deși nu-și imaginează că efectul vorbelor rostite o va lovi drept în inimă mulți ani mai târziu. Ca personaj, dar și ca persoană, reprezintă o inspirație, un caracter de fier menit să reziste într-o lume măcinată de războaie, dar și o inimă sensibilă, căreia nu îi este frică să iubească. Cartea o găsiți aici. În toate relațiile noastre, fie ele de prietenie, de dragoste sau de conjunctură, există o anumită doză de mister, o detașare pe care ne-o impunem automat și care nu ne permite să ne deschidem cu totul în fața cuiva. Indiferent de conversații, fapte, amintiri sau trecerea anilor, fiecare om păstrează pentru sine o parte pe care nu o cunoaște nimeni și pe care nu e dispus să o dezvăluie nimănui. În această notă de mister ușor perceptibil, începe povestea lui Ruriko, o femeie prinsă într-o căsnicie nefericită. Din primele dialoguri se întrevede o anumită poezie a frazelor, senzația că personajele vor să transmită mult mai mult decât ceea ce spun, deși conversația e oarecum banală, iar acțiunea una obișnuită. Prinsă în această relație fadă de mulți ani, Ruriko ia o decizie importantă și dispare din viața soțului său fără să-i adreseze un singur cuvânt. Se retrage într-o cabană construită de către părinții săi și se dedică în totalitatea propriei persoane. Știe că soțul ei o înseală și că de foarte mult timp se împarte între două case, însă niciodată nu au avut suficient curaj sau demnitate pentru a divorța, deși subiectul a apărut de nenumărate ori în discuție. Viața le-a oferit nenumărate provocări și evenimente care i-au distras de la scopul inițial. Deși pare că s-au complăcut amândoi în această situație, Ruriko e cea care suferă în tăcere și cumva calmul ei este greu de înțeles. Există o anumită detașare a personajelor față de propriile fapte, propriile cuvinte, iar mesajul care se ascunde în spatele propozițiilor nu seamănă deloc cu ceea ce exprimă cuvintele rostite. Ruriko se refugiază în muncă, aprofundându-și pasiunea pentru scrierea caligrafică și reducând relațiile cu cei din jur la minim. Singurii oameni care îi calcă pragul sunt Nitta, un fost muzician și asistenta acestuia, Kaoru. Prezența muzicianului o împinge la o reflecție profundă asupra vieții ei de până atunci și mai ales asupra căsniciei, dar în același timp trezește în ea o dorință de a iubi din nou, de a fi dorită și a trăi cu adevărat. Nu știu dacă e o chestie specifică autorilor japonezi (căci nu m-am prea apropiat de ei), dar pe tot parcursul lecturii am avut senzația unui văl așezat frumos pe ochii și pe mintea mea. Stilul autoarei de a conduce acțiunea, personajele care nu par prea dispuse să-și arate emoțiile și evoluția lor m-au dus într-o stare asemănătoare transei, fără să pot prea bine să explic acest lucru. O senzație de calm pe care ți-o impune lectura asezonată cu o experiență trăită la limita realității - așa am perceput acest roman. Pomeneam la început de un anumit mister al personajelor, dar nu e genul de mister care se vrea dezvăluit cât mai devreme (ca de exemplu când citești un thriller), ci unul care le conferă mai multă credibilitate și o anumită transparență în fața celorlalți. Ai senzația că personajele s-ar putea pierde oricând, fără să lase prea multe urme ale prezenței lor în lume. La fel cum vrea să se piardă și Ruriko, părăsindu-și soțul subit, decisă să-și ia viața în propriile mâini.
Suspine tandre e un roman despre dragoste, pierdere, a doua șansă și deciziile care ne modelează viața fără să fim neapărat conștienți de acest lucru. E un roman categoric diferit de orice altă lectură terminată în ultimul timp, de orice altă poveste de dragoste pe care am savurat-o, care m-a purtat într-o călătorie la limita dintre realitate și vis. Cartea o găsiți aici. Beverly Keating și Bert Cousins se întâlnesc întâmplător. Pasiunea dintre ei e fulgerătoare și îi determină să renunțe la căsniciile în care sunt implicați. Nu ni se dau foarte multe detalii despre felul în care decurge relația lor, accentul acțiunii punându-se pe viețile celor șase copii pe care aceștia îi au din căsniciile anterioare. Viețile lor nu sunt deloc ușoare din momentul uniunii părinților - sunt nevoiți să își petreacă verile împreună, să se suporte cât de cât, iar în caz contrar să încerce să nu se omoare unul pe celălalt. Nici măcar din greșeală. Caroline și Franny, fiicele lui Beverly, și-ar fi dorit să rămână cu tatăl lor, suferind enorm din pricina despărțirii de acesta și mutarea în alt stat, care le reduce semnificativ timpul petrecut împreună. Nici copiii lui Bert - Cal, Holly, Jeanette și Albie - nu sunt încântați de faptul că trebuie să își petreacă verile împreună cu tatăl lor și noua lui familie. Pe măsură ce trec anii, se descrie o cronică de familie absolut normală, cu momente de complicitate între cei șase copii, clipe fericite, dar și certuri sau momente de impas. Abia mai târziu ies la iveală adevăratele fisuri din sânul familiei - Albie, ultimul născut al lui Bert, copilul problemă pe care îl evită cu toții, va fi liantul întâmplărilor importante. Felul în care este tratat de către frații săi, minciunile cu care crește îi influențează semnificativ destinul, iar trădările nu se opresc nici la vârsta adultă, Franny dezvăluind-i iubitului său detalii intime despre trecutul lor. Iubitul lui Franny se întâmplă să fie un scriitor celebru, care profită din plin de mărturisirile acesteia. Un alt eveniment cel puțin bizar, care cască o prăpastie imensă între ei, este moartea lui Cal. Peste ani, niciunul dintre ei nu își va aminti ce s-a întâmplat cu adevărat sau va refuza să își amintească, preferând să ascundă durerea sub nenumărate straturi de protecție. Toți sunt categoric marcați de relația dintre părinții lor și obligați să se maturizeze mai repede decât și-ar fi dorit. "Așa se petrecură lucrurile tot restul verii. La fel și în toate verile când se regăseau la un loc toți șase. Nu toate zilele erau la fel de plăcute, de fapt cele mai multe nu erau, dar își umpleau timpul cu tot soiul de lucruri palpitante, fără să fie prinși vreodată."
Viețile lor sunt descrise prin prisma momentelor aparent nesemnificative, dar care constituie amintiri de neuitat, dovezi ale apropierii timide dintre ei, ale complicităților rare și ale relației provocatoare pe care au construit-o. Aparent o cronică de familie absolut banală, în realitate o poveste cu implicații profunde, despre dragoste, trădare, maturizare și suferință în sânul unei familii deloc banale. Fiecare cu o personalitate extrem de puternică, luptând pentru a lua propriile decizii în pofida dorinței celuilalt, cei doi soți își trăiesc povestea de dragoste influențând destinele a șase copii care nu se suportă unul pe celălalt. Trecerea anilor îi învață să se accepte, să se preocupe de soarta celorlalți și să își vadă în cele din urmă de viețile lor, după evenimentele tragice. Bert și Beverly divorțează într-un final, nefiind în stare să își recunoască greșelile, iar cei șase copii merg fiecare pe drumul lui. Ce i-a ținut împreună atât de mult timp? Ce i-a despărțit definitiv? În pofida greșelilor, a răutăților și a clipelor amare, au fost și sunt o familie, iar legăturile dintre ei se realizează oricum, chiar dacă nu sunt înrudiți cu adevărat. Se creează între ei niște conexiuni puternice, care îi determină să-și ascundă asevăratele sentimente în vremea copilăriei și să recunoască adevărurile dureroase la vârsta adultă. Comuniune e un portret de familie și nu numai. E o alternanță între trecut și prezent, aceasta repetându-se mereu, iar uneori acțiunea pare limpede, fără evenimente majore care să înfluențeze în vreun fel viețile personajelor. Dar suma detaliilor, dialogurile aparent banale și micile întâmplări nesemnificative constituie esența acestui roman înduioșător și dureros de sincer. O familie înseamnă mai mult decât un act sau o legătură de sânge ; o familie înseamnă totalitatea oamenilor pe care-i iubești și totodată singurii capabili să te scoată din pepeni. Cartea o găsiți aici. Considerată una dintre cele mai importante voci ale literaturii contemporane, Ludmila Ulițkaia debutează în 1995 cu romanul Soniecika , care îi asigură notorietatea și îi deschide drumul pentru următoarele povești publicate : Medeea și copiii ei, Înmormântare veselă, Minciunile femeilor, Imago, Scara lui Iakov etc. Ulițkaia scrie despre viață, fără menajamente sau scuze inutile, despre micile și marile drame și bucurii cotidiene, așa cum se întâmplă de obicei. Evident că în spatele acestor întâmplări obișnuite se ascunde multe taine pe care cititorul este invitat să le descopere sau să le ghicească, în special când vine vorba despre personajele feminine. Femeile din cărțile ei sunt păstrătoare de taine, misterioare, pline de pasiune, timide, dornice de aventură sau în căutarea dragostei - nici mai mult, nici mai puțin decât femeile din viața noastră, pe care le cunoaștem atât de bine și le apreciem sau le disprețuim, în funcție de caz. Cele trei micro-romane din aceste volum sunt reprezentative pentru scriitura Ludmilei, oferind cititorului o gamă largă de personaje, experiențe și emoții. Nu o citisem până acum pe Ulițkaia și nu înțelegeam de ce impresionează atât de mult, însă stilul plat, care curge nestingherit, sare de multe ori spre o realitate virtuală și revine în prezent la fel de repede, oferind acțiunii o notă aparte, iar personajelor mai multă claritate și transparență. Soniecika este o bibliotecară ștearsă, îmbrăcată în haine lălâi, timidă și tăcută. Este aproape un clișeu, femeia obsedată de cărți, care trăiește doar pentru a citi și a respira prin poveștile pe care le citește. Căsătoria cu Robert Viktorovici, un pictor afemeiat, nu îi aduce împlinirea la care se aștepta sau dragostea desprinsă din cărți la care visa de mult timp. Însă ea se adaptează la ceea ce i se întâmplă, considerând că e nevoie de sacrificiu pentru a duce mai departe o căsnicie și a face față necazurilor care nu întârzie să apară. Soniecika este exemplul femeii supuse, care nu iese din cuvântul soțului său și care, prin căsătorie, pierde tocmai lucrul care îi înfrumuseța cât de cât viața - lectura. Căci o soție devotată nu mai are timp să citească la fel de mult ca înainte, iar cărțile oricum nu au nicio legătură cu realitatea. Încetul cu încetul, se pierde în obligații și probleme de zi cu zi, soțul ei devenind figura dominantă a familiei. Puțina alinare de care va avea parte va fi fetița sa, Tania, altfel dând dovadă de aceeași fidelitate față de soțul său, chiar și în cele mai negre situații.
Alik, un artist rus stabilit la New York, își trăiește ultimele zile. Chinuit de o boală care îl paralizează lent, este mai mult un observator al acțiunii decât personaj principal. Înmormântare veselă este perspectiva sa asupra femeilor care îi stau alături, care nu contenesc să se învârtă în jurul lui, satisfăcându-i nevoile urgente și având grijă să plece spre lumea celor drepți cu sufletul încârcat de amintiri frumoase. Iar Minciunile femeilor reprezintă o perspectivă asupra realităților pe care ni le creăm din dorința de a impresiona, a visa pur și simplu sau a stabili conexiuni cu anumiți oameni. Format din șase povestiri a căror personaje se intersectează, romanul se petrece la granița dintre ficțiune și realitate și urmărește niște oameni pentru care visul e singura modalitate de a trăi cu adevărat, singurul mod prin care pot rămâne normali și funcționali. Diversele perspective asupra vieții, simplitatea cu care scrie, dar și multitudinea detaliilor fac din Ulițkaia o scriitoare de neratat. Un scriitor adevărat nu-și judecă niciodată personajele, ci încearcă să le pună în valoare în pofida defectelor sau a lipsurilor acestora. Ceea ce transmite Ulițkaia prin scriitura ei e tocmai această diversitate, prezentă astăzi în toate aspectele vieții noastre, în special în relațiile cu ceilalți. Oamenii jonglează în fiecare zi pentru a putea rămâne sănătoși la cap, fericiți sau împliniți din punct de vedere profesional. Omul rămâne o enigmă atât pentru el însuși, cât și pentru cei cu care intră în contact. Deși am privit acest roman ca pe o celebrare a misterului feminin, pe parcursul lecturii mi-am dat seama că această doză de mister, de inexplicabil o avem cu toții, indiferent de gen. Acel twist care ne îndeamnă să luăm decizii pripite, să ne sacrificăm sau să luptăm atunci când totul e pierdut va face parte mereu din caracterul uman, sporindu-i farmecul și stârnind curiozitatea. Cartea o găsiți aici. Am citit Leagănul pisicii în urmă cu mulți ani, nefiind pregătită evident pentru o astfel de carte, căci nu mi-a rămas în minte nici măcar un detaliu legat de ea și este o carte destul de lăudată, iar Vonnegut un scriitor cunoscut și apreciat. Considerat unul dintre cei mai mari scriitori americani, Vonnegut rămâne fidel satirei și ironiei cu care își scrie romanele, ironia fiind o formă de autoapărare. Subiectul majoritar al scrierilor sale este rasa umană - nebuniile, provocările și defectele ei. E atât de ușor și atât de greu în același timp să scrii despre oameni, să-i observi fără a te lăsa mânat de prejudecăți sau experiențe. să scrii despre ei cu un ochi critic, dar să rămâi obiectiv în același timp. Bun venit printre maimuțe este o serie de povestiri, scrise pe parcursul mai multor ani, o declarație de dragoste și de război făcută rasei umane. Ne întâlnim cu personaje colorate, personalități diverse cu fel și fel de idei, scenarii ipotetice despre lumea în care trăim și viitorul ei. Avem parte de degete acuzatoare îndreptate spre rasa umană, imaginație dusă la extrem, aproape de distopie, dar și comentarii jucăușe referitoare la oameni. Omul este analizat cu mare atenție, condeiul lui Vonnegut fiind asemenea unui RMN capabil să distingă trăsăturile tuturor țesuturilor corpului uman, de la cea mai simplă celulă până la cea mai elaborată ; cercetat în amănunt, ca și cum ar fi o nouă specie apărută despre care nu se știe nimic. Să fii om e o binecuvântare și un blestem în același timp, să jonglezi cu viața și să rămâi întreg e o provocare zilnică pe care cei mai mulți o ignoră în totalitate sau eșuează lamentabil în căutarea unui echilibru. Povestirile sunt un amestec de ficțiune și realitate, vise umane și viață reală, distopie și SF, o îngemănare perfectă de toate cele de mai sus și încă ceva pe deasupra, totul pentru a reda cât mai fidel frumusețea și zbuciumul rasei umane. Fie că se petrec în realitatea cotidiană sau în viitor, povestirile explorează gândirea umană și mai ales, devierile ei de la standardele considerate normale - devierile pot duce la idei inovatoare sau dimpotrivă, la dezastru. Omul nu va înceta niciodată să fie un subiect bun de explorat, căci a dovedit de-a lungul secolelor atât o capacitate mare de a se adapta în orice condiții, cât și capacitatea de a-și pune mintea să lucreze pentru a atinge obiective înalte. Omul nu a încetat să uimească, dovedind că poate fi capabil atât de fapte mărețe pentru a-i face pe cei din jur să progreseze, cât și de o cruzime inegalabilă pentru a-și atinge propriile scopuri.
Povestirile au fost publicate de-a lungul anilor în reviste precum Playboy, Cosmopolitan, Esquire , iar autorul recunoaște că au avut rolul de a-l ajuta să supraviețuiască. Au fost scrise pentru bani, deci acceptă toate criticile legate de "prostituția literară" care i-ar putea fi adresate. Ele oferă o privire de ansamblu asupra preocupărilor lui Vonnegut ca tânăr scriitor, dar și a temelor pe care le-a abordat apoi în romanele sale, devenind un autor apreciat peste tot în lume. Nu toate povestirile au aceeași calitate sau aceeași putere de a schimba ceva prin cuvintele lor, dar per total sunt o colecție care arată drumul unui tânăr pasionat de scris spre succes și recunoaștere. Vonnegut e un autor pentru care trebuie să fii pregătit, care te va surprinde și te va intriga, pe care nu l-am înțeles nici acum pe deplin. Cartea o găsiți aici. "Mă numesc Cesare Annunziata, am șaptezeci și trei de ani și timp de șaptezeci și doi de ani și o sută unsprezece zile mi-am aruncat viața la gunoi. Apoi am înțeles că a venit vremea să folosesc considerația câștigată pentru a începe să mă bucur cu adevărat de viață." Cu această confesiune pe alocuri neadevărată se încheie primul capitol al cărții. Protagonistul, după cum ați aflat mai sus, trece printr-un fel de criză a vârstei a treia și decide că nu a trăit așa cum și-ar fi dorit, de multe ori fiind nevoit să facă mai multe lucruri pentru cei din jur decât pentru el însuși. Cesare are un fiu homosexual și o fiică captivă într-o căsnicie nefericită, dar și o amantă. Aparent, știe demult că fiul lui este homosexual, lucru care nu îl deranjează. Este curios doar de ce Dante nu i-a spus și lui. Mama copiilor săi a murit în urmă cu cinci ani și își aduce aminte de ea uneori cu melancolie, alteori cu ciudă. Recunoaște că și-a trăit viața asemenea unui adolescent excitat chiar și în timpul căsniciei. Femeile au fost și sunt o slăbiciune a vieții lui, ceea ce nu-l umple de rușine, ba dimpotrivă. Cesare este un personaj comic, ironic și care știe întotdeauna ce să spună într-o anumită situație. Pare morocănos și mult prea dezinteresat de viețile celorlalți, însă sub platoșa pe care și-a construit-o de-a lungul anilor se află nenumărate resurse de iubire și umanitate. Prin felul său de a fi, mi-a amintit încă de la început de bătrânul Ove a lui Fredrik Backman și am așteptat cu nerăbdare să-și dea măștile jos și să se arate așa cum e, cu sufletul pe tavă, pregătit pentru noi experiențe. "Există vieți lineare și altele mai întortocheate. A mea aparține cu siguranță celei de-a doua categorii. De puține ori am știut cu adevărat ce doream și cum să obțin, în rest am navigat întotdeauna la întâmplare. Adevărul e că încă de tânăr am înțeles că pentru a urmări un vis trebuie să fii pregătit să sacrifici ceva , fie și timpul liber, iar eu n-am vrut să mă lipsesc de nimic, cu atât mai puțin de timpul liber." Cesare nu și-a trăit viața asemenea celorlalți - a încercat mereu să obțină ceea ce-și dorește fără mari eforturi sau sacrificii, a căutat să fenteze pe cât posibil multe momente definitorii pentru alți oameni și să-și croiască propriul destin după planurile din mintea sa. Însă viața nu a fost mereu așa cum și-a imaginat-o, a avut parte de nenumărate surprize și, din câte ne putem da seama la începutul romanului, i-au luat șaptezeci și treci de ani ca să înțeleagă că nimeni nu poate fugi de consecințele faptelor sale. În spatele durității, sarcasmului și a stilului arțăgos de a-i trata pe cei din jur, Cesare e un om sensibil, îndrăgostit de ideea de iubire, dar neștiind neapărat cum să iubească, încăpățânat și cu o dorință imensă de a fi independent. Un om cu calități, defecte și temeri, căruia i-a fost întotdeauna greu să se deschidă în fața altei persoane. Romanul lui Lorenzo Marone curge precum viața - uneori mai încet, alteori mai repezit - și devine drumul unui om spre acceptare, spre libertate absolută. Călătoria lui Cesare este una inițiatică, chiar dacă se află deja la o vârstă înaintată și nu știe cât timp i-a mai rămas ; trebuie să smulgă de la viață clipele care contează cu adevărat și să învețe să se deschidă în fața oamenilor pe care îi iubește. Totodată, Cesare demonstrează că niciodată nu e prea târziu să cauți fericirea sau să încerci să-ți răscumperi greșelile, dăruind altora ceea ce ți-ar fi plăcut să primești la rândul tău. Cesare a așteptat întotdeauna doar înțelegere, acceptare și iubire deplină din partea oamenilor din viața sa, neștiind neapărat cum să le dăruiască la rândul său și fiind cu adevărat surprins când a primit reproșuri legate de modul în care își exprimă sentimentele. Aceasta va fi lecția lui, pe care o va parcurge în stilu-i caracteristic, apelând la ironie la tot pasul. Cartea o găsiți aici. "Ne dăruim pe noi înșine. Ne dăruim pe noi înșine celorlalți. Ne dăruim pe noi înșine nouă. Dăruim. Indiferent cum vedem Crăciunul, el ar trebui să fie al nostru, și nu ceva ce am cumpărat din magazin." Crăciunul nu a fost mereu așa cum îl știm. La începuturile sale, era reprezentat de o imagine simbolică, cunoscută și astăzi în toată lumea - mama și pruncul. A fost considerat, o bună bucată de vreme, o sărbătoare păgână, căci nicăieri nu era menționat în Biblie că Iisus s-ar fi născut pe 25 decembrie și nici nu existau referiri la obiceiurile pe care le respectăm astăzi. Istoria Crăciunului începe încă din vremea Imperiului Roman, când se organiza un festival care celebra reîntoarcerea soarelui, se dădeau cadouri, se aprindeau lumânări și se organizau fel și fel de petreceri. Moșul are și el o istorie veche, în mijlocul căreia intervine în 1931 compania Coca-Cola, care joacă un rol decisiv în imaginea acestuia peste tot în lume. Sute de tradiții s-au alăturat acestei sărbători, fel și fel de obiceiuri din diferite colțuri ale lumii, astfel că sărbătorim Crăciunul în moduri diferite, însă pornind de la aceeași idee. Crăciunul de altădată mi-l amintesc diferit, întâi din pricina zăpezilor nesfârșite care cădeau înainte și după, dar și a sentimentelor care mă încercau în acea perioadă. Astăzi, Crăciunul e despre bani, despre reclame și vânzări colosale, despre nervi și agitație în căutarea cadoului perfect. I-am uitat însemnătatea, când de fapt singurul lucru care contează e să-i avem alături pe cei dragi. Nu doar de Crăciun, ci în fiecare zi. Crăciunul e despre familie și liniște, despre a dărui , dar nu în sensul comercial, despre suflete împăcate și pline de pace. Jeanette Winterson e o scriitoare atipică, prin felul de a scrie și a prezenta ceea ce scrie drept realitate. Ai senzația că tot ceea ce citești este real, că lumea ta își pierde contururile și intri într-o alta, complet nouă și plină de surprize. Totul devine posibil, ai parte de întâlniri surprinzătoare, care nu prezintă elemente fantastice, ci doar lucruri obișnuite din viața de zi cu zi, te învârți într-un univers creat de la zero și e minunat. Pe drum te acompaniază fantome, spirite, fel și fel de personaje interesante, tradiții, obiceiuri străvechi și o mulțime de surprize. E aproape o lume a Crăciunului, portretizată în cele mai mici detalii, nelipsind elemente care îți lasă gura apă, îți taie răsuflarea sau te împiedică să lași cartea din mână.
Cartea conține douăsprezece povestiri și cele mai îmbietoare rețete pe care le-am citit vreodată, la fel de captivante precum o poveste. Nu sunt doar o înșiruire de ingrediente și mod de lucru, ci te îndeamnă să intri adânc în istoria lor, să simți aromele și felul cum se combină împreună. Aproape toate mi-au lăsat gura apă, datorită talentului remarcabil al autoarei de a transforma ceva lipsit de poezie într-o explozie lirică și pasionantă. Mesajul autoarei este unul simplu - Crăciunul se află în suflete și în oameni, nu în magazine. Partea comercială a acestei sărbători, care ne fură ochii încă din luna noiembrie, nu înseamnă nimic dacă nu avem lângă noi oamenii dragi, liniștea după care tânjim atâta și toate acele lucruri care nu se pot cumpăra cu bani. Crăciunul e mai degrabă un sentiment, pe care îl simți sau nu, îl propagi mai departe în viața ta sau te lași condus de ceea ce fac toți oamenii din jurul tău. Crăciunul e reîntoarcerea în locul pe care îl numești acasă, e suma valorilor simple care te-au călăuzit încă din copilărie, e tradiția pe care o respecți în fiecare an, indiferent unde te-ai afla. E întoarcerea la simplitate, bunătate și credință. E dăruire totală, atât față de noi înșine, dar mai ales față de ceilalți. Cartea o găsiți aici. Considerat unul dintre marile romane ale secolului XX, Pădurea nopții spune povestea a trei femei și a celor care le înconjoară, dezvăluind lumea exotică a Parisului anilor '20. Fiind un amestec fin între tragedie și comedie, romanul reflectă spiritul modernismului în toată splendoarea lui.
|
Arhivă
April 2024
|