Steven Pinker susține că trăim cea mai bună perioadă a omenirii de până acum, o eră mai puțin violentă, mai puțin crudă decât cele care au precedat-o. Chiar dacă impresia generală nu coincide cu spusele autorului, Pinker susține că violența s-a diminuat mult în ultimele secole și demonstrează acest lucru în cartea sa, analizând factori economici, psihologici și sociali. Potrivit datelor, conflictele speciei umane s-au redus din ce în ce mai mult de-a lungul secolelor, precum și șansele de a avea parte de o moarte violentă din diverse motive (medicale sau de altă natură). Pe lângă această istorie a violenței din cele mai vechi timpuri și până astăzi, cartea lui Pinker ridică la suprafată întrebări importante legate de specia umană. Este omul fundamental bun sau fundamental rău? Violența poate fi moștenită? Codul nostru genetic ar putea deține răspunsuri legate de violență? Suntem mai inteligenți decât strămoșii noștri? O lume mai inteligentă este o lume mai bună? Cum a ajuns autorul la această concluzie? Aparent în trecut existau mult mai multe situații amenințătoare de viață pentru specia umană, dintre care amintesc bolile acum eradicate (varicela, rujeola, poliomielita) , criminalitatea, războaiele din diverse zone ale lumii, fel și fel de alte conflicte iscate din aroganța excesivă a unor conducători. Omenirea a evoluat în multe privințe de atunci, atât în domeniul medical, cât și în ceea ce privește diplomația, relația cu ceilalți și crearea de alianțe care să ajute la prosperitatea tuturor părților implicate. Și totuși, premiza de la care pornește autorul, cum că trăim cea mai bună perioadă de până acum, e greu de crezut, având că omenirea e din ce în ce mai dezbinată, plină de ură și obișnuiește să își judece foarte ușor semenii pentru greșelile lor. Trăim o perioadă de tranziție din toate punctele de vedere, iar viitorul nostru este incert, dacă nu chiar sumbru, având în vedere schimbările climatice și consecințele poluării asupra mediului înconjurător. Suntem tot mai grăbiți, mai neliniștiți și mai puțin atenți la nevoile celor din jur. Avem tot mai puțin timp pentru lucrurile care contează cu adevărat și ne aprindem destul de repede pe rețelele sociale atunci când părerea cuiva ne lezează principiile sau gândirea. De fapt, rețelele sociale au devenit cea mai populară formă de comunicare în rândul lumii moderne. Încă există conflicte în multe zone ale lumii, chiar dacă acestea nu sunt aproape de noi și nu par să ne afecteze direct. În lume există mulți oameni nevinovați care suferă din cauza ambiției unora de a deține puterea absolută. Încă există multă violență în lume, atât fizică, cât și verbală.
Studiile lui Pinker ar putea aduce puțină lumină asupra modului în care violența a evoluat de-a lungul secolelor și cum s-a diminuat până astăzi. Poate că totuși mai există speranță pentru rasa umană și e clar că trebuie să exersăm mai des empatia, comunicarea și grija față de ceilalți. Oamenii au început să devină conștienți de unele probleme despre care nu se discuta până acum, deși au existat mereu - bullying-ul din școli ar fi un exemplu elocvent. Chiar dacă am evoluat în multe domenii, ambiția și pretențiile s-au mărit, devenim din ce în ce mai conștienți că nu putem reuși de unii singuri. Avem nevoie de oameni lângă noi, de susținere și empatie, de comunicare și grijă. Pentru a le putea primi, trebuie să le dăruim la rândul nostru. Îngerii mai buni ai naturii noastre e o lucrare de excepție, o istorie fascinantă despre lumea în care trăim și cum interacționăm cu ceilalți. Cartea o găsiți aici.
0 Comments
Totul a început cu vânzarea unor medicamente prin intermediul unor farmacii online. Analgezice destul de puternice, care puteau da dependență, dar care erau absolut necesare pentru cei cu afecțiuni cronice sau pentru drogați, dispuși să facă orice pentru a le obține. Încetul cu încetul s-a format o rețea de farmaciști și medici care lucrau cot la cot, în timp ce clienții își primeau medicamentele, iar averea creierului din spatele afacerii prospera. Creierul era Paul Calder Le Roux, unul dintre cei mai vicleni infractori, un geniu al computerelor și al afacerilor pe internet. Un programator foarte inteligent și frustrat, care a știut să își depășească condiția și să preia puterea din mâinile celor puternici. Farmaciile online s-au transformat ușor, ușor în afaceri cu droguri, laboratoare de metamfetamină, kilograme de cocaină transportate cu iahtul, trafic de arme și, în cele din urmă, asasini plătiți. Evident, asemenea unui mafiot care se respectă, ascensiunea lui Le Roux a fost făcută cu complicitatea autorităților, a oamenilor care ar fi putut să îl împiedice, dar nu au făcut-o. Averea lui considerabilă a fost o sursă sigură și facilă de venit pentru mulți dintre funcționarii statelor în care acesta opera, banul fiind la fel de acaparator ca tentaculele unei caracatițe. Odată ce banii au început să vină în valuri, la fel și conștientizarea faptului că era capabil să îi producă fără oprire, Le Roux s-a lăsat mânat de propriile orgolii și vise - voia să devină cunoscut, voia ca lumea să știe cine e și ce poate face. Să fie văzut și apreciat. Temut. Orgoliul nemăsurat și incapacitatea de a avea încredere în cineva cu adevărat (înafară de propria persoană) i-au adus, în cele din urmă, declinul. Le Roux era extrem de suspicios și de îndată ce își îndrepta aceste suspiciuni asupra cuiva, acel om era condamnat la moarte. Cel mai adesea, bănuielile lui erau legate de furt. Suspecta că oamenii lui îl fură, dorindu-și să fie în locul lui și să trăiască asemenea lui. Dacă începea să suspecteze pe cineva că fură de la el, începea imediat să îi găsească înlocuitori și se ocupa până la urmă de problemă. Suspiciunile sale, fondate sau nu, se transformau până la urmă în adevăr, iar persoana era eliminată din cercul lui imediat. The Mastermind e un proiect amplu, la care s-a lucrat din greu și care a întâmpinat nenumărate dificultăți. Mulți dintre cei care au lucrat cu Le Roux sau oameni din anturajul său au refuzat să vorbească din teamă sau pur și simplu pentru că e o parte din viața lor pe care vor s-o uite. Cei care au vorbit au facut-o sub anonimat, nedorind să dezvăluie detalii personale care ar putea să-i pună în pericol. Tocmai de aceea mi se pare o apariție nemaipomenită, o mică frântură din ceea ce se întâmplă în spatele ușilor închise și cine conduce lumea de fapt. Citind povestea lui Le Roux, mi-am dat seama că lumea nu se bazează pe ceea ce vedem , ci mai ales pe ceea ce nu vedem și pe ceea ce nu ni se spune. Pe oameni care își construiesc propriul destin de la zero și ajung să influențeze milioane de alte destine și chiar mersul lumii în care trăiesc.
E ușor de spus că Le Roux e doar un infractor extrem de inteligent care a știut să se descurce prin propriile mijloace, dar de fapt el e doar un produs al sistemului. Un sistem care își împinge cetățenii la acte disperate pentru a face rost de bani și care apoi alimentează această sete de a poseda cât mai multe bunuri. Ceea ce oamenii fac pentru a intra în posesia lucrurilor pe care și le doresc sau de care au nevoie e partea interesantă. Atunci când ești disperat sau vrei să învingi sistemul cu propriile arme, toate normele morale sau sentimentele de regret dispar. Și cel mai șocant adevăr e faptul că sistemul e defect din rădăcini, foarte ușor coruptibil în funcție de interese. Pentru că sistemul e format din oameni. Iar oamenii sunt supuși greșelii, dorințelor și își pot schimba foarte ușor setul de principii după care se ghidează în viață. Cartea o găsiți aici. Despre adolescenți și adolescență în general se scriu o mulțime de lucruri. Este deja un fapt acceptat că această perioadă nu reprezintă pentru toată lumea cei mai frumoși ani din viață , nici anii care nu se mai întorc, ci o perioadă destul de dificilă din multe puncte de vedere, în special pentru cei care ies din tipare. Pentru mine, adolescența a fost o împletire de bucurii și drame, tristețe și fericire, speranță, așteptare, o perioadă în care m-am distrat extrem de mult alături de oamenii pe care-i credeam eterni în viața mea. Evident, tot ce simțeam atunci era exagerat din toate punctele de vedere, totul era dus la extrem și la intensitate maximă, exploram intens fiecare emoție și fiecare lucru care nu mergea așa cum voiam eu se transforma rapid într-o tragedie de proporții. Îmi amintesc cu drag de adolescență, dar știu că sunt extrem de mulți tineri care urăsc această perioadă, se zbat în fiecare zi pentru a-și găsi drumul și mai ales, oameni cu care să rezoneze sau măcar să aibă un punct comun. Adolescența nu e roz pentru toată lumea, iar clișeele învechite nu se mai potrivesc situațiilor sau problemelor secolului XXI. Cum să te inventezi pornește de la câteva descoperiri recente legate de creierul uman și își propune să-i ajute pe părinți să-și înțeleagă mai bine copiii, dar și pe ei înșiși de când trăiau aceeași perioadă. S-a descoperit că substanța albă și substanța cenușie din creierul nostru suferă nenumărate transformări de-a lungul vieții, în special în perioada adolescenței. Așadar, adolescenții nu sunt dificili, irascibili sau rebeli doar pentru că așa spun clișeele - ei reacționează la schimbările chimice din creier prin anumite mecanisme de apărare ; celor din jur aceste reacții le par, evident, exagerate și lipsite de temei. Însă ceea ce se întâmplă cu noi în adolescență are un impact extrem de mare asupra creierului nostru și mult mai târziu după aceea, mecanismele de protecție reactivându-se ori de câte ori este nevoie. Bazându-se pe nenumărate studii și scanări ale creierului uman, autoarea punctează cele mai importante schimbări pe care le suferim în adolescență la nivelul acestuia, în același timp spunând povești fascinante despre anumite cazuri care au rămas celebre de-a lungul secolelor și care au reprezentat primii pași spre descoperirile făcute. Un astfel de exemplu este Phineas Gage, un muncitor la căile ferate din Vermont. În 13 septembrie 1848, acesta folosea o tijă de metal pentru a tasa praful de pușcă într-o gaură din piatră ; praful de pușcă a luat foc, iar explozia puternică a împins tija de metal prin craniul lui Gage. Aceasta i-a intrat în cap prin obrazul stâng, sub ochi, ieșind prin partea superioară a creierului. Gage a supraviețuit ca prin miracol și a mai trăit după acest incident, însă comportamentul și reacțiile sale s-au schimbat iremediabil, medicii descoperind astfel că leziunile lobului frontal al creierului duc de cele mai multe ori la schimbări radicale ale personalității. Cartea demontează câteva mituri pe care le-am auzit cu toții și de care trebuie neapărat să scăpăm, pentru a putea progresa cu adevărat.
Cred că este o carte obligatoriu de citit pentru părinți și viitori părinți, dar și pentru adulți care caută răspunsuri pentru comportamente din trecut sau sunt interesați de progresele științei în ceea ce privește funcționarea creierului uman. Chiar dacă ultimele descoperiri s-au întâmplat recent, încă nu știm nici măcar 30% din ceea ce se întâmplă în interiorul cutiei craniene, toate conexiunile neuronale care ne fac să supraviețuim în fiecare zi, să interacționăm cu cei din jur, să iubim, să suferim etc. Cartea o găsiți aici. A fost și este unul dintre cei mai excentrici artiști în viață. Rebel, neînfricat, mereu deschis provocărilor de orice fel, geniu al muzicii, dependent de droguri, sincer, asumat - Robbie Williams a fost pe rând toate cele de mai sus și mult mai mult. Talentul său i-a adus recunoaștere, bani și milioane de oameni care îl aclamau cu brațele în aer la fiecare concert. Notorietatea însă nu i-a fost mereu un prieten bun. Să fii în lumina reflectoarelor înseamnă să te expui așa cum ești, să le arăți oamenilor cine ești atunci când nu te vede nimeni și să nu-ți fie rușine de lucrurile astea. Robbie nu a avut niciodată o problemă cu adevărul - a fost sincer de fiecare dată, mult prea sincer uneori, tăios și fără teama de a spune lucrurilor pe nume. Însă nu a fost mereu omul care își acceptă vulnerabilitățile și le transformă în cântece emoționante.
A trecut prin multe etape de-a lungul carierei sale și mereu a fost considerat un copil rebel al muzicii, imprevizibil și surprinzător de fiecare dată. Oamenii nu știau la ce să se aștepte de la el, pentru că mereu spunea sau făcea ceva care îi jena pe ceilalți, îi atingea într-un anume fel - mereu a fost omul pentru care adevărul vindecă mai mult decât rănește. Nu i-a fost frică să-și recunoască eșecurile care au venit odată cu faima - dependența de droguri i-a dat târcoale mulți ani, iar drumul spre vindecare a fost unul lung și plin de hopuri. A vorbit deschis despre lucrurile care se întâmplă în industria muzicală și a refuzat să se adapteze tendințelor, oricare ar fi fost acestea. Din exterior, datorită lucrurilor pe care le spune și le face, pare un om dificil, mereu pregătit să-i pună în dificultate pe ceilalți, scoțând în evidență lucruri care îi incomodează. În realitate, așa cum reiese din această carte, e doar un om extrem de sensibil, căruia i-a fost destul de greu să-și găsească drumul și să se accepte pe sine. I-a fost greu să se iubească așa cum e, să accepte că altcineva îl poate iubi pentru ceea ce este ; în schimb nu a avut o problemă în a le spune celorlalți unde greșesc sau de ce nu sunt apreciați așa cum și-ar dori. Felul său de a fi a atras întotdeauna mai multă atenție decât muzica pe care o cânta ; oamenii priveau fiecare apariție a sa drept un prilej de a fi surprinși, nu știau la ce să se aștepte din partea lui, dar știau că va urma un gest pe care nu mulți artiști ar fi capabili să-l facă. Acum pare împăcat cu sine, cu ceea ce i-a oferit viața și ceea ce-l așteaptă în continuare. Este conștient de unda de șoc pe care a stârnit-o de-a lungul carierei sale și efectul său asupra oamenilor, dar nu este sigur că l-au plăcut pentru curajul său sau pur și simplu pentru că erau dornici de senzațional. A fost dificil să-și țină publicul în suspans atâția ani, dar a înțeles că dacă vrei să te schimbi oamenii trec ușor la următorul producător de neobișnuit. A refuzat să fie doar un produs la industriei muzicale, menit doar să întrețină publicul și s-a căutat pe sine înainte să fie prea târziu. Chris Heath îl prezintă pe Robbie așa cum e, un om supus greșelii, un om care a încercat să se exprime prin muzică fără să-și piardă personalitatea, care a refuzat mereu să facă altora pe plac și care prin propriul exemplu, ne îndeamnă să trăim așa cum simțim, fără să ținem cont de ceea ce oamenii consideră că ar trebui să facem. Cartea o găsiți aici. Alimentația e unul dintre cele mai controversate subiecte ale secolului XXI. În fiecare zi se fac tot mai multe descoperiri despre cum am ajuns aici, ce alimente ne-au ridicat direct în vârful lanțului trofic, de ce mâncâm ceea ce mâncăm, dacă e necesară o schimbare în alimentația noastră, ce consecințe nefaste are modul nostru de viața asupra naturii etc. Există tabere bine stabilite - cei care mănâncă alimente de origine animală, cei care doresc să protejeze alte specii, cei care sunt undeva la mijloc. Adevărul nu poate fi aflat pe baza studiilor sau a nenumăratelor exemple pe care vegetarienii le scot la înaintare de fiecare dată când sunt întrebați de ce au ales să mănânce așa - fiecare om face ceea ce consideră că este benefic pentru el și pentru familia lui. Dar din acest ocean de informații, ce alegem să le spunem celor mici? Dilema omnivorului, ediția pentru tinerii cititori, își dorește să răspundă, parțial, la întrebările legate de alimente și sursele de proveniență ale acestora. Cu sute de ilustrații, scheme și explicații simple, Michael Pollan analizează obiceiurile alimentare de ieri, de azi și de mâine, consecințele lor și ce se va întâmpla în continuare cu alimentele pe care le mâncăm. Am citit o mulțime de cărți legate de alimentație în ultima perioadă și concluzia e că nu există o concluzie aplicabilă pentru toată lumea. Nu știu câți cititori au devenit vegetarieni după ce au terminat cartea lui Safran Foer sau câți au abandonat mâncarea de fast-food după dezvăluirile lui Pollan. Ceea ce vrea să transmită Pollan e consumul responsabil de alimente, cercetarea surselor din care acestea provin și susținerea micilor producători. Sfaturile lui sunt simple și destul de dificil de aplicat în tumultul vieții moderne : gătiți mai mult, mâncați împreună cu cei dragi, mâncați mâncare adevărată, nu mâncați nimic din ceea ce nu putrezește la un moment dat.
Din toate lucrurile legate de alimentație pe care vrem să le transmitem celor mici, pierdem esențialul - mesele în familie. Acel tablou idilic, pe care îl vedem din ce în ce mai rar, căci nu mai avem timp pentru nimic. Mâncăm pe fugă, îi obișnuim și pe cei mici să se grăbească mereu, le aruncăm în grabă ceva pentru prânzul de la școală și fiecare zi arată la fel. Dar ceea ce se pierde în tot acest haos este sentimentul de apartenență la ceva stabil, apropierea de cei dragi și bucuria de a mânca în sânul familiei, de a împărtăși arome și gusturi într-un spațiu confortabil. Poate că aceasta e cea mai importantă tradiție legată de alimentație, indiferent de ceea ce se află în farfurii și singurul lucru care merită transmis din generație în generație. Dacă pierdem din vedere esențialul, pierdem tot. Cartea o găsiți aici. Un subiect tot mai popular al lumii moderne e convertirea la vegetarianism. În ultimii ani, oamenii au început să-și pună tot mai multe întrebări legate de proveniența alimentelor care ajung în farfuriile lor, modul în care acestea sunt crescute și mai apoi manipulate, dar și consecințele obiceiurilor alimentare pe care le perpetuăm asupra a ceea ce ne înconjoară. Cu o delicatețe și o înțelegere aparte față de toate părțile implicate, Foer explică în detaliu motivele pentru care a devenit vegetarian și le oferă tuturor părților implicate ocazia de a-și expune perspectiva asupra subiectului. O critică constantă o aduce însă cărții Dilema omnivorului, susținând că autorul ei a mințit în legătură cu multe lucruri, a omis anumite adevăruri legate de industria alimentară și a înfrumusețat subiectul cât se putea de bine. "Ce este suferința? Nu sunt sigur că știu, dar este cert că numim suferință ceea ce se află la originea tuturor oftaturilor, țipetelor și vaietelor - mici și mari, crude și multiforme - față de care nu putem rămâne indiferenți. Acest cuvânt definește modul în care privim chiar mai mult decât ce privim." Pornind de la motivele care l-au determinat să devină vegetarian, Foer a început să se documenteze tot mai mult asupra acestui subiect, acțiune sintetizată în carte prin mărturii proprii și povești ale oamenilor care lucrează în industria alimentară, activiști ai drepturilor animalelor etc. Motivele lui Foer sunt strict legate de etica consumului de carne și de soluțiile care s-ar putea aplica pentru ca suferința animalelor să nu mai fie atât de cruntă. "Dacă nu avem opțiunea unei vieți complet lipsite de violență, avem totuși o posibilitate reală să alegem între a consuma carne sau legume, între a crește animalele tradițional sau să ducem un război împotriva lor. Noi am ales sacrificarea. Am ales războiul. Aceasta este cea mai adevărată versiune a poveștii noastre despre consumul de animale. " Mărturiile sunt cu adevărat șocante - au existat pasaje unde m-am oprit din citit, am abandonat cartea o bună perioadă căci nu mai suportam să citesc știind că nu e ficțiune, ci cruda realitate. E cumva ciudat să te gândești că oamenii sunt capabili de atâta cruzime doar pentru a se hrăni când există atâtea opțiuni care ne pot satisface gusturile, fără să apelăm la violență. Cartea lui Foer nu e neapărat schimbătoare de vieți, din moment ce nu-ți poți obliga cititorii să facă ceea ce vrei tu, dar reprezintă o reflecție îndelungată asupra unui subiect important - hrana. Fără a căuta neapărat vinovații din această ecuație, Foer se arată îngrijorat asupra viitorului - cât mai putem continua în acest fel, câtă cruzime suntem dispuși să arătăm față de alte ființe și ce consecințe au aceste fapte asupra mediului înconjurător, pe care îl distrugem zi de zi, conștienți fiind. Nu știu dacă vegetarianismul ar rezolva problema cruzimii față de animale, dar cu siguranță ar amelio ra o bună parte din ea. Și mai presus de acest stil de viață rămâne conștientizarea faptului că toate speciile de animale suferă, nu doar câinii sau pisicile pe care îi distribuim pe rețelele sociale. Această selecție a speciilor este una ciudată, un concept adânc înrădăcinat în mintea umană, de care nu putem să trecem nicicum. E un subiect complex pe care fiecare cititor este liber să-l interpreteze după cum dorește și , cu dorința de a nu stârni polemici inutile, spun doar atât - dacă am fi mai conștienți de puterea noastră, dacă am empatiza mai mult cu ființele din jurul noastru și cu mediul în care trăim, lucrurile ar sta cu totul altfel. Până atunci, rămânem cea mai crudă specie de pe fața pământului, prădătorii cei mai înverțunați ai lanțului trofic și tot mai nepăsători pe zi ce trece. Anyway, vă recomand din suflet această carte - cu siguranță o să vă pună pe gânduri ; o găsiți aici. Credeam (până nu demult) că în spatele unui halat alb se află o viață perfectă, lipsită de reflecții inutile, suferință și deziluzie. Vedeam doar munca din spatele culorii imaculate, ambiția și inteligența pe care le inspiră această haină. După un contact mai mult sau mai puțin brutal cu sistemul medical și lecturarea unor cărți care aduc puțină lumină în această lume (aparent) perfectă, pot să afirm că această meserie nu e cea mai frumoasă din lume - e un proces greu și dureros la fiecare pas, o luptă continuă cu forțele proprii și cu ceilalți, un război nerostit împotriva sistemului și un dram de speranță că lucrurile se vor schimba. După cum mi-a fost dat să citesc, sistemele medicale din alte țări au multe lipsuri, la fel ca cel din țara noastră. Nu există o rețetă perfectă pentru a reuși în acest domeniu, nici pentru a schimba lucruri adânc înrădăcinate în conștiința unui popor. Există doar convingerea că se poate și mai bine, că mereu există o soluție pentru a ușura suferința cuiva, că sistemul se poate transforma fără a fi dărâmat cu tot cu rădăcini. În Medicina lentă , Victoria Sweet își povestește experiența din sistemul medical, dar și contactul cu acesta din rolul de aparținător - când tatăl ei a fost internat în spital cu suspiciunea de accident vascular cerebral, autoarea a conștientizat toate lipsurile sistemului medical, dar mai ales a celor care lucrează în cadrul lui. În facultate se predau metode învechite, care în realitate îi pregătesc doar superficial pe cei care urmează să intre în sistem, realitatea lovindu-i din plin atunci când ajung pentru prima dată la locul de muncă. În realitate, nimic nu te poate pregăti pentru contactul cu pacientul, pentru primul deces, pentru urgențele majore sau problemele care pot să apară. Toate aceste lucruri se învață pe propria piele, prin propriile filtre și nu se pot transmite mai departe. Pledoaria Victoriei se referă la un sistem de sănătate mai uman, mai aplecat spre suferința umană și urmările ei, mai atent la nevoi și mai sensibil. Mai îndepărtat de protocoale, căci în majoritatea cazurilor acestea nu sunt bune pentru toți pacienții. Medicina trebuie îndreptată mai mult spre persoana din fața ta, indiferent de studii sau probabilități. Sună ideal, așa-i? Lucrul cu adevărat surprinzător legat de protocoale (care în țările civilizate chiar se respectă) este fragilitatea lor și felul în care pentru unii pacienți acestea înseamnă moarte sau dizabilitate permanentă, iar pentru alții o nouă șansă la viață. Poate că nu există o rețetă anume sau o soluție miraculoasă prin care sistemul să devină altul, însă ceea ce subliniază autoarea în repetate rânduri e faptul că suntem obișnuiți să lucrîm după protocoale pentru că ele ne protejează, ne țin spatele în caz că ceva nu merge bine, însă pacientul nu mai face parte din această ecuație. Medicina de azi se bazează mai mult pe evitarea anumitor situații , pe o schemă bine definită în care personalul medical joacă rolurile de bază, pacientul fiind cumva ultima parte care contează. Poate că am uitat să fim empatici, dar am uitat și să fim oameni. Ne transformăm în roboți, pregătiți să evite dezastrele de orice fel, căci ne simțim înconjurați de nemulțumire, agresivitate și ură. Dar poate că apărarea pe toate fronturile nu e soluția cea mai bună. Cartea o găsiți aici. Îl cunoaștem cu toții: personajul negativ, băiatul cel rău din povestea Scufiței Roșii, un prădător infam care nu ține cont decât de propria dorință. Un animal controversat, pe care îl cunoaștem puțin spre deloc, seamănă de fapt destul de mult cu omul. În unele aspecte, îl și întrece. Căci compasiunea și grija pentru cei din jur par să fi dispărut din sufletele umane, pe când lupii nu se dezmint de la valorile după care își trăiesc viața. Înțelepciunea lupilor este o poveste fascinantă despre iubire, toleranță și loialitate, spusă de un om care iubește lupii mai mult decât orice pe lumea asta. "La lupi totul se învârte în jurul familiei. Ea este baza lor, siguranța, stabilitatea, scopul lor de a fi. Sunt gata și să-și sacrifice viața pentru ea." Fost avocat specializat în divorțuri, Ellie H. Radinger a renunțat la o viață confortabilă pentru a se dedica marii ei pasiuni : lupii. Totul începe cu un curs practic desfășurat în statul american Indiana, unde Ellie primește pentru prima dată un sărut de la un lup, prin acesta lupul manifestându-si acceptul de a o primi în grupul lui, de a o lăsa să-l observe în fiecare zi, împreună cu toți ai lui. De atunci încolo, Ellie s-a apropiat din ce în ce mai mult de lupi și de lumea lor, a învățat să-i iubească, a suferit pierderi inimaginabile și a căpătat experiență cât pentru zece vieți. Astăzi scrie despre ei cu iubire, dar și cu detașare, căci dacă există vreo lecție ABSOLUT fundamentală din viața lupilor aceea este prezentul. Să fim concentrați pe clipa de acum, nu pe cea care a trecut sau pe cea care va veni. Doar așa putem merge mai departe, nu ancorați în trecutul dureros sau viitorul uneori prea incert. Lumea acestor animale se bazează pe dragoste, loialitate și grijă pentru cei din jur - valori de la care nu se abat orice ar fi, fiind dispuși să își sacrifice viața pentru cei dragi. Lupii sunt fascinanți tocmai prin prisma valorilor umane după care se ghidează și care par să fi dispărut complet din lumea oamenilor. Nu de puține ori m-am gândit la inteligența animalelor, dar și la puterea lor de a se adapta oricărei situații , dându-ne adevărate lecții despre supraviețuire, tact și noblețe. Chiar dacă omul este considerat superior și deasupra tuturor ființelor în lanțul trofic, cred cu tărie că animalele ne sunt net superioare din multe puncte de vedere și îi admir pe oamenii care stau să descopere aceste lucruri, intrând într-o lume pe care cel mai adesea o privim cu nepăsare, o ignorăm sau călcăm cu bocancii în ea. Poate că ne credem superiori pentru că așa ni s-a spus de la început, am trăit și am crescut cu aceste convingeri fără ca ceva sau cineva din jurul nostru să fie capabil să le zdruncine. Dar cred că e timpul să ne trezim și să fim receptivi la lecțiile din jurul nostru, oricât de mult orgoliu am pierde în acest proces. Citate : "Spre deosebire de mulți oameni, pentru lupi nu contează doar rezultatul imediat. Pentru noi poate fi descurajant dacă nu reușim ceva (imediat). Credem că nu ne putem permite să greșim și ne lăsăm ghidați și suntem adesea frustrați de gândul la rezultat și de comparații. Dar uităm de multe ori ce pasionant poate fi să înveți ceva nou. Însă pentru acest lucru trebuie să cultivăm arta răbdării. Esența răbdării este să accepți ritmul firesc al vieții și să nu încerci să-l adaptezi la orarul nostru omenesc." "A sosit timpul să gândim în noi categorii. Și animalelor le este dor de tovarășii lor morți. Nu e de mirare, căci atât timp cât trăiesc sunt strâns legați și au o grijă mișcătoare unul de altul. Dacă unul dispare, celălalt îl caută. Nu trebuie să înțelegem doliul ca să îl simțim. Ne jelim când ne moare un om drag sau un animal, pentru că ne e dor de ei. Și la un moment dat ne adaptăm și mergem mai departe. " "Lupii jelesc. Când un membru al familiei moare sau dispare, caută, sunt iritați, parțial agresivi, urlă și se plâng îndelung. Dar la un moment dat se adună, se ridică și merg mai departe. Urmează ritmul vieții, vânează, mănâncă, se înmulțesc și se ocupă de familiile lor. Fac ce fac toate ființele în natură : trăiesc aici și acum. Doar noi, oamenii , părem să fi pierdut această capacitate. Mereu ne gândim la viitor sau ne îngropăm în trecut. O, dacă am putea să trăim mai mult pentru ziua de azi! Animalele ne învață să o facem. Să facem un pas înapoi și să le observăm. Să le lăsăm așa cum sunt, să învățăm de la ele și să creștem cu ele. Și să devenim conștienți că merg mai departe când le vine vremea să părăsească această lume și că noi suntem un pic mai bogați pentru că le-am cunoscut. Din păcate trăim într-o lume care ne-a învățat să ținem totul și să ne agățăm de toate. Așa trăim mereu pierderi și simțim un gol inexplicabil." Cartea face parte din Co-lecția de știință a editurii Publica și o găsiți aici. Într-o lume concentrată pe ură și arătarea cu degetul către păcatele celorlalți, există puține personalități care să inspire cu adevărat atât prin fapte, cât și prin vorbe. Papa Francisc e un personaj controversat și devine tot mai controversat prin declarațiile pe care le face. Părerile sale legate de scena politică a Europei de azi, supremația banului și crizele prin care trecem cu toții nu fac decât să îi demonstreze curajul și mărinimia, atât de necesare astăzi, dar și acceptarea și toleranța la care îndeamnă Biserica Catolică. Deschiderea sa către modernitate rezultă dintr-o înțelegere profundă a spiritului uman, a iubirii față de toți locuitorii acestei planete, dar și din necesitatea de a îndruma anumite categorii pe drumul cel bun. Antagonismul acestui personaj pornește nu doar de la îndemnul către toleranță față de toți oamenii, dar și de la detașarea subtilă față de regulile dure ale catolicismului. Deschiderea lui față de subiecte tabu, asemenea homosexualității sau a puterii banului în lumea modernă, reprezintă principalul motiv pentru care este atât de iubit și apreciat. Recunoaște, aproape zâmbind, că nu deține adevărul absolut și nu poate să decidă cum ar trebui să își trăiască alții viața. Principiile sale, care îl ghidează în cele mai întunecate vremuri nu trebuie urmate întocmai, căci nu se consideră un exemplu pentru toată lumea. Își recunoaște lipsurile, defectele, mai simte și mânie uneori, nu este străin de nimic din ceea ce-i omenesc. Dialogul cu Dominique Wolton curge firesc - tăcerile Papei sunt acceptate ca atare, în unele zile sociologul fiind mai vorbăreț și mai jovial decât el, în altele ascultându-l cu răbdare și așteptând dreptul la replică. Nu există discuții aprinse, totul se desfășoară lent, părerile contradictorii fiind acceptate și înțelese - tocmai de aceea e atât de interesant de urmărit acest dialog despre capcanele lumii moderne. Nu știu dacă cuvintele Papei au fost spuse pentru șlefuirea imaginii sale publice sau pentru a da lumii o nouă perspectivă asupra catolicismului - cert e că discursurile sale atrag tot mai mulți adepți, reușind astfel să schimbe puțin traiectoria greu încercată a Bisericii Catolice. Considerată una dintre cele mai dure instituții, cu reguli uneori absurde, Biserica reușește să unească oamenii, dar și să-i dezbine atunci când diferențele dintre ei ies la suprafață. Se vorbește tot mai mult despre puterea imensă a religiilor, despre subminarea ei și cred că adevărul e undeva la mijloc. Fiecare om este liber să creadă într-o forță superioară și să o numească după cum consideră - Dumnezeu, Budda, Allah etc. Dar această credință nu ar trebui să împiedice relațiile cu alți oameni, dialogul deschis sau acceptarea diferențelor de opinie. Papa Francisc rămâne un personaj controversat, care nu se ferește să spună lucrurilor pe nume și e interesant să-i cunoaștem opiniile legate de lumea în care trăim, fie că suntem sau nu de acord cu ele. Cartea o găsiți aici. Cine suntem? De unde venim? Ce se întâmplă cu noi în viața intrauterină? Cum am ajuns aici? Toate transformările uluitoare prin care trecem înainte de naștere, menite să ne pregătească pentru viața extrauterină, începând cu celulele bunicilor noastre sunt explicate într-un mod facil și amuzant de către Katharina Vestre, cercetător doctorand la Departamentul de Bioștiințe al universității din Oslo. Cel dintâi mister este cartea ei de debut și o lectură fascinantă, menită să ne împrietenească cu misterele științei. Probabil cunoaștem cu toții (în linii mari) ceea ce se întâmplă în viața intrauterină. Știm câteva detalii despre cum ne dezvoltăm, la câte zile începe să ne bată inima, când ne cresc picioarele și mâinile, cum supraviețuim în uter și ce mecanisme ne țin în viață până ajungem să facem cunoștință cu părinții noștri. Avem ocazia să aflăm mai multe detalii atunci când rămânem însărcinate - există o mulțime de cărți despre sarcină care explică în detaliu ce se întâmplă cu fătul în fiecare săptămână, ce schimbări intervin în corpul mamei și ce probleme ar putea apărea. Dar dincolo de detaliile medicale și științifice, Cel dintâi mister este o lectură savuroasă, ușor de înțeles și citit, o poveste cu și despre știință. E lesne de înțeles că o ființă umană nu se naște atât de ușor - parcurgem un drum lung până la marea întâlnire ; începând de la concepție, care depinde de o mulțime de factori (practic există 'nșpe milioane de lucruri care ar putea merge prost) și până la naștere, traversăm un drum bătut de vânturi năprasnice, care și-ar putea schimba direcția în orice clipă. Cartea face parte din Co-lecția de știință a editurii Publica, o colecție dedicată ideilor și inovațiilor din lumea științei, din trecut și prezent, explicate într-un mod facil și care te absoarbe destul de repede în lectură. În jurul nostru se întâmplă o mulțime de lucruri, știința și tehnologia evoluează în fiecare zi, făcând descoperiri care ar fi uimit întreaga omenire acum câteva sute de ani. Unele progrese par aproape imposibile, greu de acceptat, așa cum au fost toate descoperirile majore. Dar e important să le cunoaștem, să le înțelegem importanța în viețile noastre și să le asimilăm rând pe rând. "La începutul celei de-a treia luni ești cam cât o căpșună. Nasul este lat și turtit, ochii sunt depărtați.. Fruntea înaltă și capul mare te fac să arăți un pic precum un extraterestru plutitor, dar de-a lungul următoarelor câteva săptămâni vei căpăta trăsături mult mai umane. Ochii închiși la culoare vor fi acoperiți de pleoape subțiri, fruntea ta plecată se va mai ridica un pic, bărbia va crește și vei avea un gât mai bine conturat." "Cine decide care va fi ziua în care te vei naște? Tu vei hotârî sau mama ta te va arunca afară, pur și simplu? Adevărul este că un pic din ambele. Cercetătorii au căutat neîncetat acele semnale care inițiază nașterea, dar nu avem încă o imagine completă a ceea ce se întâmplă. Este o conversație secretă între celulele mamei, pielea care te înconjoară în uter, placentă și propriile tale celule, iar aceasta începe cu câteva săptămâni înainte de naștere." Cartea o găsiți aici. |
Arhivă
April 2024
|