"Ființele umane. Cum să le înțelegi?" Într-un viitor nu foarte îndepărtat, moartea devine un detaliu nesemnificativ. Cu ajutorul unui card de memorie ce stochează cu succes amintirile și personalitatea, corpul fizic devine doar un accesoriu pe care îl poți schimba în fiecare sezon (vorba vine). Însă doar pentru cei bogați, schimbarea trupului devine posibilă după moarte. Tocmai de aceea, sinuciderea magnatului Bancroft rămâne un mister de nedeslușit. De ce ai alege să mori când ai nemurirea la dispoziție? Pentru soluționarea misterului este adus la viață agentul Takeshi Kovacs, care fusese ucis în timpul unei misiuni. Iar acțiunea devine o cursă contra-cronometru pentru aflarea adevărului, un complot bine ticluit, nenumărate neglijențe și un milion de întrebări la care nu există răspuns. Ediția inițială a cărții a apărut în anul 2002, ceea ce o face cu atât mai surprinzătoare și dinamică - autorul a intuit destul de bine care vor fi progresele științei și ale tehnologiei în următorii (maxim) 20 de ani, iar dispozitivele sau modul în care funcționează nu sunt prea departe de gadgeturile de care ne folosim astăzi. Bineînțeles că tehnologia avansează în fiecare zi și probabil că doar cei îndeajuns de bogați au și vor avea acces la aceste inovații, în special în materie de sănătate, viață lungă și fără probleme.
Ceea ce m-a pus pe gânduri cu adevărat e acest salt al științei - omul capabil să sfideze moartea, devenind practic nemuritor, din ce în ce mai puternic, dar nescutit de probleme. În timp ce majoritatea acestei planete se luptă într-un fel sau altul pentru a supraviețui, există o mână de oameni care se află în mijlocul tuturor lucrurilor ; oameni care știu cum va arăta lumea de mâine și lucrează pentru această schimbare, oameni puși în fața imposibilului și deciși să-l transforme după bunul plac. Ideea că într-o bună zi am putea să ne jucăm după bunul plac cu moartea și să trecem pur și simplu la un alt corp e aproape hilar, imposibil de imaginat. Însă, dacă stau să mă gândesc bine, există deja oameni care cred în acest lucru - reîncarnare, doar că nu una care se poate materializa sau de care ceilalți să fie conștienți. Ceea ce subliniază acest roman e tocmai ideea reîncarnării pusă în practică. O nouă viață, poate chiar alături de cei pe care i-ai iubit cândva, dar în corpuri diferite. Singurul aspect care nu pare să dispară vreodată e tocmai discrepanța dintre cei care au prea mult și cei care au prea puțin. Cu toții suntem de acord sau măcar sperăm ca viitorul să spună stop acestor diferențe enorme și să existe acea egalitate pe care o cere toată lumea. Carbon modificat e deja un serial foarte popular, însă cred că merită să citiți întâi cartea. Poate că lumea va evolua atât de mult încât va întrece viziunea lui Morgan, poate că va stagna sau va involua. Poate că totul va deveni o luptă pentru supraviețuire, chiar și dincolo de moarte. Cartea o găsiți aici.
0 Comments
"E nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil." Și tot un sat întreg poate să îi distrugă viitorul într-o clipită. Ce înseamnă loialitatea? Loialitatea e atunci când ești alături de un om, chiar dacă știi că a făcut ceva greșit? Loialitate e să-l susții în continuare, deși știi că cineva suferă din cauza lui? Loialitatea e eternă sau se poate rupe la primele obstacole? Ce e un lider? Ce calități confirmă un lider în fața unui grup care e dispus să-l urmeze oriunde? Cât de departe e un lider capabil să meargă pentru a-i proteja pe cei aflați în grija lui? Oare viețile personale ar trebui să interfereze cu ceea ce se întâmplă în interiorul grupului? Oare viața înseamnă doar alb și negru, bine și rău sau limitele sunt atât de imprecis delimitate încât nu le putem deosebi întotdeauna? După ce am terminat de citit Un bărbat pe nume Ove, nu credeam că Backman mă mai poate înduioșa, surprinde sau sfărâma mai mult decât a făcut-o deja. Am crezut asta până când Scandalul mi-a intrat în inimă și mi-a frânt-o în bucăți. Cuvintele îmi sunt prea sărace pentru a exprima ce înseamnă povestea asta - câte emoții scoate la iveală, cât de adânc explorează umanitatea, dar și întunericul din oameni, cât de tare m-a zguduit pe tot parcursul lecturii, ce concluzii am tras după ce am lăsat-o din mână. Ne cunoaștem atât de puțin unul pe celălalt - interacționăm cu o mulțime de oameni fără să îi cunoaștem cu adevărat vreodată, fără să ne pese de motivele sau fricile lor. Și, în aproape 99% dintre cazuri, toți luăm decizii bazate pe dorințele celor pe care-i iubim cel mai mult pe lume, chiar dacă aceste decizii îi afectează pe ceilalți. Motivul loialității apare constant în acest roman, atât între locuitorii micului oraș, atunci când e vorba despre competiția (legată de orice) cu orașul aflat puțin mai la sud, Hed ; cât și în fiecare familie, atunci când e vorba despre propriul copil. Și iarăși apare o întrebare pe care orice părinte și-o pune la un moment dat în viața asta - oare loialitatea față de propriul copil stă chiar și deasupra greșelilor sale? (Apropo de această întrebare - am găsit un răspuns în continuarea acestui roman, Us against you, în care mama lui Kevin îi spune acestuia că nu l-a iertat pentru fapta sa, dar nu îl va abandona niciodată.) Backman e un explorator ambițios al caracterului uman, dezvăluindu-i toate cotloanele ascunse și încercând mereu să afle motivațiile din spatele faptelor. Toate personajele sale emană un anumit mister, o dorință de a se masca în fața celorlalți, fiind prea puțin conștienți de calitățile sau posibilitățile lor. Fiecare roman al său mi-a arătat cât de vulnerabili suntem de fapt, cât de multă nevoie avem de ceilalți și cât de preocupați suntem de ceea ce spun alții despre noi. Cât de frică ne este de judecata oamenilor, de prejudecăți și păreri deja formate. Și mai există în fiecare roman un mic moment asemănător unui miracol, în care personajele se dezvăluie așa cum sunt, pentru ca toată lumea să vadă atât lumina, cât și întunericul care răzbate din ei. Scandalul nu e doar povestea unui mic orășel situat în inima pădurii, în care hocheiul e rege. E despre umanitate. Despre întuneric. Despre umilință. Despre frică. Despre prietenie. Despre dragoste. Despre loialitate dusă la extrem. Despre oameni și vulnerabilitățile lor. Despre părinți, despre copii și despre demonii care stau între ei. Despre încredere zdruncinată și curajul de a merge mai departe. Despre cât de mici suntem de fapt atunci când trebuie să distingem între bine și rău. Despre cum, de cele mai multe ori, ceea ce e corect și ceea ce nu e arată aproape la fel. Despre lașitate. Despre puterea banului. O poveste universală, care se aplică fiecărui oraș din lumea asta, fiecărei comunități care se crede invincibilă, fiecărui om care susține că dreptatea e de partea lui. "Dragostea părintească e ciudată. Iubirea față de toți ceilalți oameni are un început, dar cea pentru copii nu. Pe ei îi iubim brusc, înainte să existe. Indiferent cât de mult se pregătesc viitorii părinți, cu toții trăiesc o primă clipă de șoc când avalanșa sentimentelor îi izbește din plin, făcându-i să-și piardă echilibrul. E de înțeles pentru că nu se poate compara cu nimic. E ca și cum ai încerca să descrii senzația de nisip între degete sau de fulgi de nea pe limbă cuiva care a trăit toată viața într-o cameră întunecată. E o senzație de zbor." "În sporturile de echipă, puține cuvinte sunt mai greu de explicat decât ""loialitate". E considerată o trăsătură de caracter pozitivă, pentru că mulți ar zice că lucrurile cele mai bune pe care oamenii le fac unii pentru alții, le fac din loialitate. Problema e că și pe cele mai rele, tot din loialitate le fac." Cartea o găsiți aici. Atunci când trecem printr-o experiență devastatoare, ceva ce nu consideram posibil să se întâmple, începem să vedem viața cu alți ochi. Lucrurile din jur par să își piardă culoarea și semnificația, tot ceea ce părea ieri important devine azi doar o frunză purtată de vânt, un artificiu efemer. Lumea devine un loc incomod, oamenii din jur tot mai apăsători și derutanți, iar timpul un dușman nemilos care picură durere în fiecare secundă. Cum eram cândva spune povestea unei adolescente care trebuie să ia viața de la capăt, pentru că tot ce era familiar pentru ea s-a transformat pentru totdeauna. Pentru Eden, lumea se rezuma la familie, un grup mic de prieteni și pasiunea de a cânta la clarinet. Dar lumea se transformă rapid într-un coșmar din care nu se poate trezi atunci când este violată de către cel mai bun prieten al fratelui său, în propria casă. Totul devine imposibil de suportat, atât întrebările din ochii celor dragi, cât și chinul de a trăi o nouă zi, la fel de dureroasă ca cea dinaintea ei. Atitudinea ei se schimbă total, totul pare mai greoi și mai obositor decât de obicei, iar cei din jurul său nu prea își dau silința să afle ce s-a întâmplat. Schimbările se pun pe seama adolescenței, căci toată lumea știe că adolescenții sunt neînțeleși și mofturoși și preocupați constant de respingerea tuturor lucrurilor care înainte le păreau firești. Eden este nevoită să înfrunte fiecare zi, căci îi este prea frică să vorbească, fiind convinsă că nimeni nu o va crede și va fi pusă la zid pentru ceva ce nu s-a întâmplat din vina ei. Puterea pe care o simte crescând în interiorul ei o surprinde tot mai mult, realizând că nu mai poate schimba trecutul, dar poate decide cum va arăta viitorul. Chiar dacă experiența lui Eden e una tragică și încărcată de dramatism, cred că avem mare nevoie de astfel de povești, chiar dacă ele se găsesc în raftul denumit ficțiune. Experiența prin care trece Eden li se întâmplă multor femei, în întreaga lume, iar cel mai trist aspect e frica victimei de a fi judecată de cei din jur, teama de a povesti despre ceea ce i s-a întâmplat. De ce cred că e necesar să încurajăm astfel de inițiative? Pentru că prejudecățile legate de femei încă există, deși trăim într-o eră în continuă progresie și schimbare. Femeile încă sunt văzute doar ca niște obiecte sau ca niște ispite, sunt aruncate nenumărate vini asupra lor, iar sexul masculin scapă basma curată din multe situații doar datorită apartenenței la specie. E incomod, e dureros și practic imposibil de găsit cuvintele potrivite pentru a îndulci o astfel de situație, pentru a repara ceva acolo unde totul a fost distrus. Dar, așa cum spune și autoarea, sunt o mulțime de fete care au trecut prin situația lui Eden și ele au nevoie să își spună povestea, să fie ascultate, chiar dacă ceilalți nu sunt pregătiți să audă. Ele au nevoie să își redobândească curajul și respectul de sine. Au nevoie de ochi blânzi îndreptați asupra lor. O manifestare de o amploare colosală a fost fenomenul #metoo. Mii de femei (majoritatea celebre) au dezvăluit agresiunile sexuale la care au fost supuse de către bărbați puternici, respectați în comunitatea lor și poate, în întreaga lume. Nu le-a fost ușor, nu s-au simțit tocmai în largul lor atunci când lumea întreagă și-a îndreptat atenția spre ele, dar au adus o notă de curaj pentru toate victimele abuzurilor de orice fel. Și-au recăpătat glasul, iar lucrul ăsta e deja o victorie. Cartea o găsiți aici. M-a fascinat dintotdeauna personajul negativ dintr-o poveste. Poate din cauza faptului că am înțeles la un moment dat că nimeni nu e doar bun sau rău, poate din pricina motivațiilor care se ascund în spatele fiecărei fapte sau poate prin prisma propriei laturi rebele, care mi-a dat multe bătăi de cap prin adolescență (Ar trebui să menționez și eterna fascinație pentru băieții răi? Poate că nu.) Cartea lui Julian îi dă ocazia băiatului rău din Minunea să își spună propria versiune, povestea care se întrevede slab atunci când părinții lui sunt chemați la școală. De acolo încep motivele lui Julian, precum și propriile vise și temeri legate de viață, prietenie și oameni. Modelul parental nu influențează sută la sută comportamentul unui copil, însă de cele mai multe ori își pune amprenta încet și sigur pe caracterul acestuia - asemănările și deosebirile se vor vedea mult mai târziu sau poate mult prea devreme, totul depinde doar de copil. În cazul lui Julian, obișnuit să aibă în jur doi oameni care consideră că banii pot cumpăra totul, comportamentul agresiv se naște din propriile frustrări. Mult prea ocupați să producă bani, neatenți la copilul lor și la nevoile sale, părinții lui Julian nu conștientizează sentimentele acestuia, nevoia de a le exprima sau incapacitatea lui de a empatiza cu ceilalți. Obișnuiți să facă totul din complezență și doar de ochii lumii, aceștia își ignoră copilul cu bună știință, neînțelegând gravitatea faptelor sale sau motivele din spatele acestora. Dacă privim mai atent, Julian e doar un copil cu o mare nevoie de atenție și afecțiune, un viitor adult cu probleme de comportament, pentru care lumea este doar un loc de joacă ușor de cumpărat. O poveste are întotdeauna mai multe variante, depinde cine o povestește - de aceea, perspectiva lui Julian oferă o nouă viziune asupra relației dintre el și Auggie, motivele care l-au împins să hărțuiască și să-și verse frustrările pe cineva lipsit de apărare și complexat din cauza imaginii corporale. Faptul că Julian îl alege tocmai pe Auggie din mulțimea de copii de la școală spune multe despre caracterul său - Julian se vede pe sine un caracter slab, care are nevoie de diverse tertipuri pentru a atrage atenția celor din jurul său, tocmai pentru a-și masca defectele și lipsurile. Mi-au plăcut extrem de tare romanele lui R. J. Palacio, prin abordarea lor, empatia cu care conturează lumea emoțiilor copilărești, extrem de sincere și derivând (aproape) exclusiv din conexiunile cu adulții din jurul lor. Se spune mereu că părintele reprezintă modelul suprem, însă aceste povești ne demonstrează că cei mici disting nuanțele de gri mult mai bine decât noi și încearcă să jongleze cu ele, indiferent de exemplul parental. Ei au puține lucruri de învățat când vin pe această lume, în timp ce noi avem multe de învățat de la ei în materie de emoții și relațiile cu cei din jur. Cartea o găsiți aici. Auggie Pullman nu e un băiat obișnuit. Auggie Pullman e o lecție de viață pentru toți oamenii obsedați de control, care consideră că viața nu are cum să-i surprindă (deși principiul ăsta e o prostie colosală, după părerea mea). Povestea lui Auggie le oferă o voce tuturor oamenilor considerați diferiți de către societate, dați la o parte din rândurile celor banali și aruncă o lumină orbitoare asupra modalităților prin care putem deveni mai toleranți cu cei din jurul nostru, ascultându-i fără să judecăm fiecare cuvânt. Scrisă din perspectiva a șase personaje, Minunea spune povestea unui băiețel născut cu o diformitate facială, care îl împiedică să aibă o copilărie și o viață asemenea celorlalți copii. Cele douăzeci și șapte de operații prin care trece nu îl ajută să aibă un aspect normal, ci să-și folosească simțurile la fel ca toți ceilalți - să audă, să vadă, să mănânce în alt mod decât prin intermediul unui tub. Lumea lui își urmează cursul între pereții casei, acolo unde mama sa îl învață tot ceea ce e necesar. Însă Auggie este nevoit să iasă la un moment dat în lume, să accepte provocările care îi vor ieși în cale și să învețe să se descurce printre ceilalți oameni. Așa începe aventura lui - cu prima prietenie, prima confruntare, primul eșec, prima dezamăgire, primele sentimente legate de școală, colegi și profesori.
Minunea nu este doar o altă poveste despre toleranță. Autoarea nu ține o pledoarie plictisitoare despre acceptarea celor din jurul nostru pentru ceea ce sunt, nici nu ne îndeamnă să fim mai buni și să privim mai atent. Inspirată de întâlnirea întâmplătoare cu un copil în fața unui chioșc de înghețată, și-a transformat pasiunea pentru scris într-o poveste care curge natural, firesc, fără a ține pledoaria diversității sau a-i insulta în vreun fel pe toți necruțătorii acestei lumi. Romanul este perspectiva unui copil blamat de societate, împins la izolare și singurătate din cauza unui defect fizic. Auggie este vocea tuturor celor care au suferit o viață întreagă din cauza prejudecăților, au luat decizii bazate pe frică și înstrăinare, au mers pe alte drumuri decât cele menite pentru ei din cauza indiferenței celorlalți. Cred că am vorbit despre toleranță în foarte multe recenzii de anul trecut și oricâte cărți aș citi despre acest subiect, nimic nu mă inspiră mai tare spre o schimbare decât poveștile din jurul meu. Cred că avem cu toții o doză de răutate și egoism, că la un moment dat judecăm după aparențe, iar regretele nu mai schimbă mare lucru. Iar aceste reacții se bazează exclusiv pe frică - frica de necunoscut, frica de provocări noi și de experiențe întâlnite doar în cărți. Toleranța începe din întâmplare, în special în lumea grăbită a secolului XXI, când curajul îl găsim doar pe rețelele de socializare, iar viața reală seamănă mai mult cu o cameră izolată decât cu una plină. Avem o mie de motive să-i blamăm pe ceilalți atunci când frustrările devin mai multe decât împlinirile. Și cred că răutatea asta care a ajuns să ne definească nu e răutate pură în cazul majorității, e doar vocea propriilor eșecuri. Probabil că romanele și filmele care tratează acest subiect nu vor determina prea mulți oameni să devină mai empatici cu cei din jur - cred că doar viața, cu nenumăratele ei surprize, poate reuși acolo unde toate celelalte metode au dat greș. Don't judge someone until you've walked a mile in his shoes. Cartea o găsiți aici. Despre Ove am vorbit și am tot vorbit, am recomandat cartea oricui stătea să mă asculte - cred că am exasperat pe toată lumea cu revelația mea literară de anul trecut. Ove a fost prezent în blogosfera românească și nu numai, pe Youtube și alte rețele sociale. Ne-a cucerit rând pe rând și s-a asigurat că nu-l vom uita prea repede. Vă dați seama probabil ce așteptări (imense) am avut de la celelalte romane scrise de Fredrik Backman - am citit Britt-Marie was here la puțin timp după ce m-am despărțit (cu lacrimi în ochi) de Ove ; am îndrăgit-o la fel de tare, deși la început părea doar o femeie obsesiv-compulsivă, s-a dovedit a fi un personaj extrem de curajos, iar romanul s-a transformat ușor într-o pledoarie pentru egalitate și importanța vocii feminine în societatea de azi. Pe Britt-Marie am întâlnit-o și în prezentul roman, dar cred că Fredrik a rămas puțin contrariat de atitudinea ei și s-a decis să-i ofere un roman separat, pentru a mai îndulci sentimentele cititorilor. Surprinzător (sau mai degrabă nu), m-am îndrăgostit de Elsa. Căci bunica nu e personajul-cheie aici, chiar dacă titlul sugerează asta. Bunica e doar liantul care ține toată povestea pe linia de plutire, însă Elsa e adevăratul magician, adevăratul deschizător de drumuri și erou modern pe care oricine l-ar dori prin preajmă. Spoiler alert : bunica moare. Cred că aveam o bănuială de la început, dar am preferat să mă mint până când am ajuns la momentul culminant. Și oricât de nebunească și amuzantă și ieșită din comun ar fi fost relația bunică-nepoată, cea dintâi este hotărâtă să își dezvăluie secretele în fața celei mai importante ființe care a existat vreodată pentru ea. Bunica îi lasă Elsei o moștenire de nedescris, un puzzle enigmatic, reprezentat cu succes de blocul în care trăiesc. Piesele de puzzle sunt vecinii Elsei, toți având o legătură mai mult sau mai puțin directă cu bunica, iar aceste relații reprezintă îmbinările corecte de care Elsa are nevoie pentru a-și îndeplini misiunea. E imposibil să nu le iubești pe cele două - amazoane moderne, lipsite de tact, cu un simț al umorului foarte bine dezvoltat, o ironie fină, capabilă să țâșnească în cele mai nepotrivite momente și cu suflete mai mari decât un tărâm de basm, care să compenseze pentru toate celelalte. E greu să nu-ți placă de Alf, veșnicul morocănos, care se dă peste cap ca s-o ajute pe Elsa, oricât de tare l-ar enerva că trebuie să iasă din căldura apartamentului său. Am îndrăgit-o până și pe Britt-Marie - destinul ei se conturează deja spre sfârșitul acestui roman și dacă sunteți curioși să aflați prin ce aventuri total neobișnuite a mai trecut, vă sfătuiesc să-i citiți povestea. E greu să nu empatizezi cu fiecare personaj - căci lecția pe care Elsa trebuie să o învețe după moartea bunicii e să nu judece pe nimeni după aparențe ; fiecare om are o poveste și o explicație pentru atitudinea sa. Așa cum bine spunea Alf, dacă nu ne-am spune poveștile, ne-am sufoca cu toții. Obsesia Elsei pentru Harry Potter e unul dintre motivele pentru care iubesc această carte. Referiri la poveste există la tot pasul, până și bunica împrumută anumite scene sau citate din lumea vrăjitorului pentru a da credibilitate basmelor. Indignarea Elsei față de persoanele care nu au citit cărțile devine una de proporții atunci când discută cu propriul tată. Iar anxietatea lui (deja prezentă) crește și mai mult când află că va fi nevoit să se uite nu la unul, ci la opt filme cu Harry Potter și să citească șapte cărți. E o scenă extrem de amuzantă, omul habar nu are ce l-a lovit. Cartea asta are de toate - vină, dragoste, ură, frustrare, suferință, măști, indiferență ; tot ce e uman și greu de explicat în cuvinte, tot ce e firesc și imposibil de împărtășit cu ceilalți. Vă spuneam mai sus de obsesia mea pentru Ove, însă Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău adăpostește între pagini o forță de neegalat. Ove e mult mai cuminte și mai imun la riscuri, în timp ce pentru bunica Elsei nu există altceva decât risc. Viața ei, formată din lupte în războaiele altora, sacrificiul relației cu propria fiică în pofida salvării unor străini, încălcarea tuturor regulilor existente și inexistente este un exemplu grăitor de independență și ambiție. Bunica Elsei este o voce universală feminină, care te îndeamnă (de fapt, te împinge de la spate, căci subtilitatea nu se regăsește prin calitățile ei) să crezi mai mult, să faci tot ceea ce oamenii spun că nu poți să faci, să nu apleci urechea la cei neștiutori, sclavi ai prejudecăților. Se pune mare accent pe aceste mesaje inspiraționale și pe feminism, însă pentru Fredrik Backman ele nu sunt niște clișee pe care le folosește doar pentru că funcționează în cazul majorității. Limbajul simplu folosit de Backman în romanele sale, care le face atât de ușor de citit și de îndrăgit, reprezintă încă o dovadă a geniului său. Să scrii despre lucruri simple, stârnind emoție la fiecare pas e foarte greu de realizat. Cartea o găsiți aici. David Arnold scrie cele mai frumoase povești de pe pământ. După ce am terminat Ținutul țânțarilor, mă gândeam că și-a atins apogeul - mai mult, mai bine și mai surprinzător de atât nu se poate. Însă Gașca pofticioșilor mi-a demonstrat contrariul - o poveste pentru adolescenți mascată într-un thriller palpitant, o poveste de dragoste care continuă și după moarte și o carte care demonstrează că viața nu e niciodată așa cum spun ceilalți, viața nu se ghidează după prejudecăți sau oameni care nu gândesc cu sufletul.
Familie e un cuvânt extrem de puternic. Cuprinde toată dragostea, siguranța și apartanența la ceva de care are nevoie o ființă umană. Familia e leagănul întregii lumi, e fundamentul pe care se sprijină societatea și mersul tuturor lucrurilor. Însă familia nu înseamnă doar o mamă, un tată și câțiva copii. Definiția ei se poate transforma în persoanele pentru care contezi și care contează pentru tine, indiferent de circumstanțe. Din 7 în 7 spune povestea unei familii atipice, pregătită să înfrunte obstacole, pierderi și dezamăgiri, mereu împreună, mereu unul și același...
Am o afinitate specială pentru cărțile cu și despre adolescenți. Găsesc între copertele lor sentimente pe care le-am trăit cândva și de care îmi aduc aminte cu drag, momente pe care aș vrea să le uit, care au devenit adevărate lecții de viață și un curaj care răzbate de pe fiecare pagină, indiferent de traseul acțiunii. Am crezut mereu că adolescența e o perioadă pe cât de zbuciumată, pe atât de frumoasă (așa a fost și pentru mine) și că în anii aceia se produce un declic care ne schimbă pentru totdeauna cursul vieții.
Nicola Yoon nu e la prima carte despre adolescenți - debutul ei a fost romanul Absolut tot, o poveste de dragoste aproape imposibilă, fascinantă și dătătoare de emoții intense. O aventură perfectă pentru anotimpul cald - o insulă minusculă din Golful Finlandei, o bunică și o nepoată puse pe șotii și întâmplări menite a stârni râsul, dar și melancolia față de complexitatea caracterului uman.
|
Arhivă
April 2024
|